Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

53. K0-666

„I se părea că suflă, ca să-l umfle, într-un balon găurit."
Jules Renard

De cum intrau pe poarta penitenciarelor, deţinuţii nu mai aveau nume, fiecăruia i se dădea în locul acestuia un număr, ca la vite.

Numerele erau cusute la vedere în trei locuri: pe căciulă, pe piept şi pe genunchiul stâng. Acestea, de asemenea, mai erau prinse cu aţă pe spatele pufoaicelor şi al cămăşilor.

Le era interzis să se adreseze unul altuia pe nume, urmând să spună doar numărul celui solicitat.

M1-315, dă-mi târnăcopul acela!

Ia-l, N2-810!

Cine încălca această lege era pedepsit cu zile de carceră.

Şi cu toate astea îşi ziceau, în şoaptă, pe nume. Mulţi dintre ei şi-l scriau ostentativ – pe zăpadă, pe arbori, în aer cu braţul – ca să nu-l uite.

Într-o zi, Mihai Ulmu devenise martor la un fel de tragedie ciudată, când unul din proaspeţii sosiţi în lagăr, un bărbat cărunt, dar cu faţă de copil, se apropia ba de un deţinut, ba de altul şi-i povestea, printre lacrimi, drama sa:

Eu sunt K0-666. Dumneavoastră cum vă numiţi?! Bucuros de cunoştinţă. Eu, să vedeţi, n-o să credeţi, mi-am uitat numele adevărat. Vă jur însă că l-am avut. Da! Am avut şi eu un nume în libertate. Dar l-am uitat. Ţin minte numai numele soţiei mele: Daşa..., apoi se corectă brusc: − ...dar poate Saşa... Nu! Jenea, sigur Jenea... Deşi... Jenea era altcineva. Mi se pare că astfel o chema pe mama mea... Sau pe tata...

Ochii îi jucau în lacrimi şi o lua de la început.

Nu-mi aduc aminte... Dar înainte de K0-666 am purtat şi eu un nume... Vă jur... De ce nu mă credeţi?!...

Apoi îşi întreba, nedumerit, colegii de detenţie:

Cum e posibil aşa ceva?! Să-mi amintesc în amănunte, cuvânt cu cuvânt, câteva discursuri de-ale lui Iosif Vissarionovici Stalin şi să-mi fi uitat propriul nume?!

Nu se poate ca memoria să-şi fi bătut atât de crud joc de mine, mai adăuga el bocind.

Dar nici cei din escortă, nici cei din administraţie, nici Kudreavţev, cu toate plânsorile şi rugăminţile lui, nu voiau să-i spună numele civil, fiind foarte posibil ca nici dânşii să nu-l fi ştiut.

Pe acesta l-ai avut de la naştere, îi ziceau ei, referindu‑se la numărul blestemat.

Tot dânşii zădărându-l:

Nu mai eşti om, eşti număr.

Încearcă să ţi-l aminteşti..., îl îndemnau camarazii de suferinţă.

Nu-mi vin în minte decât amintiri care nu-mi aparţin. Mi-amintesc doar că am atentat la viaţa tovarăşului Stalin. De aceea mă şi aflu aici...

Şi K0-666 începea să filozofeze:

Luându-mi-se numele, nu ştiu de ce am sentimentul că am fost iertat.

Mult mai târziu, într-un miez de noapte, când toţi deţinuţii dormeau somn de piatră, K0-666 sări din patul său şi, bucuros, prinse să ţopăie prin baracă:

Mi-am amintit! Mi-am amintit numele! strigă el şi începu să plângă de fericire.

Unii dintre deţinuţi se foiră sub păturile găurite, cineva întrebându-l curios:

Şi care e?

Ivan Ivanovici Garin, le spuse subliniind fiecare silabă: I-van I-va-no-vici Ga-rin!

Acest nume îl repetă în acea noapte şi-n ziua următoare de mii de ori. Îl scrisese şi pe scândura barăcii cu un colţ de piatră, ca să nu-l mai uite.

Abia mai târziu, începu să plângă din nou, amintindu‑şi brusc că Ivan Ivanovici Garin este, de fapt, numele torţionarului său, cel care, în lunile de anchetă şi tortură, îi şi furase numele.