Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

13. Maria ajunge la Zarianka

    „... două suflete rostogolindu-se, fără odihnă, până se vor uni, ca să întrezărească Universul."
Okakura Kakuzo

Când pleci undeva, să nu te uiţi în urmă, îşi aminti Maria Răzeşu de o vorbă din Poiana şi a urcat în primul tren care trebuia s-o ducă până la Moscova, de unde avea să înceapă călătoria ei către întinderile Siberiei.

Înainte de a porni, răsfoi la biblioteca comunală mai multe enciclopedii, anuare geografice, dări de seamă ale unor expediţii, reviste de voiaj, pentru a afla cât mai multe despre aceste spaţii, mari cât o planetă.

Dincolo de Ural descoperi natura superbă a Siberiei, de o măreţie înspăimântătoare. Un spaţiu carceral, nemărginit. Pini nefiresc de înalţi, cu vârfurile împrăştiind norii, crescând până la Dumnezeu. Mesteceni prinşi în hore pe zările perdeluite. Brazi de argint. Ape de sticlă. Nori vătuiţi. Şi cerul care-şi aşază generos sineala pe arbori, pe munţi, pe tot.

În faţa acestui peisaj omul îşi simte fragilitatea.

Călătoria părea să nu mai aibă sfârşit.

Toc-toc! Ritmul roţilor i se înfipse adânc în creier.

Nici un eveniment nu deranjă monotonia acestei călătorii de care i se acrise în cele 20 de zile până ajunse la Vanino, portul maritim din Strâmtoarea Tătară, situată între continent şi insula Sahalin. Şi doar într-o noapte, când stătea de pază la geam, avu o vedenie ciudată.

Cele două trenuri trecură ca două fulgere unul pe lângă celălalt. Şi-atunci l-a văzut! Nu, nu se putuse înşela. Era el, el, el, el, el, el, el, el, el, el, el, el, el, el. Printr-o spărtură de geam zăbrelit, din partea de sus a unui "bou-vagon", a privit la ea, prin ea, dincolo de ea, dar – ca şi la lecţiile lui – s-a uitat fără s-o vadă. Totul a durat o miime de secundă, el dispărând în hăul nopţii cu tot cu trenul păzit de militari înarmaţi. Dar imaginea lui i s-a imprimat pe retină şi n-o putuse şterge cu pleoapele umezite de lacrimi oricât a încercat în zilele care urmară. Şi-a zis că i s-a părut, că era imposibil, că nu era el, doar trenul se deplasa în direcţie inversă, dinspre Kolâma spre Poiana, că e exclus să fi fost întors înapoi. Se mai temea să nu ajungă la închisoarea a cărei adresă o deţinea înaintea profesorului Ulmu.

Ajunsă la Vanino, nu ştia cum să meargă mai departe.

În faţa ei se întindea ameninţătoare şi necunoscută marea Ohotsk.

Urmări de la distanţă cum, în port, trenurile se descărcau de deţinuţi, aceştia fiind îmbarcaţi în şalupe sau vase de mare.

Erau unicele mijloace de transport care circulau între Vanino şi Magadan.

Iar ea trebuia să ajungă acolo.

Pândi mai multe zile.

Când se umplu de curaj, se apropie de un căpitan de vas, un adevărat lup de mare, cu barbă zburlită şi ochi de vultan pornit la vânătoare, în timp ce acesta cobora panta care ducea către port.

Ce vrei?! o apostrofă el de departe.

Vreau să vă rog.

Întâi plăteşte-mă şi după aceea roagă-mă.

Vreau să ajung la Magadan.

Nu ai tu atâţia bani, muieruşco!

Maria a scos salba de monede de aur şi i-a arătat-o.

E bună, a zis acesta, după ce a luat-o în palmă şi a scuturat-o să sune.

A pus-o în buzunar, a pufăit din lulea şi i-a vorbit: