Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

61. Adio, Zarianka!

„În fiecare lucru se află un prizonier."
Rainer Maria Rilke

Mihai Ulmu a revenit însoţit de Mircea la Zarianka. În cimitirul închisorii pentru femei au îngenuncheat la mormântul Mariei.

Aşa Mircea aflase de mama lui. Nişte amintiri, ca de dincolo de naştere, îi mai păstrau ceva din căldura, din respiraţia şi din duioşia ei.

Au stat mult acolo, până vârfurile pinilor au început să se clatine de un vânt cu stele.

Atunci Mihai Ulmu a pus într-o legăturică pe care o avea cu el câţiva pumni de ţărână de pe mormântul Mariei Răzeşu-Ulmu.

O vom duce cu noi la Poiana, i-a zis el fiului său.

Se simţea bine alături de Mircea. Era ceva din Maria în felul lui de a fi, de a rosti cuvintele, de a gesticula, de a păşi, de a clipi, de a surâde, chiar dacă abia învăţa să surâdă.

Ajunseră la închisoarea pentru bărbaţi când se întunecă de-a binelea.

Mircea rămăsese să-l aştepte în curte.

Penitenciarul era pustiu. Dar parcă se afla mai degrabă în aşteptarea altor deţinuţi. Paznicii, bucătarii, personalul din deservire – derutaţi o vreme – reveniră. Avea fiecare dintre ei copii, familii care trebuia întreţinute, un carnet de muncă, un sindicat unde să se afle în evidenţă...

Paznicul din camera de gardă se plictisea:

Ce viaţă fierbea aici când închisoarea era plină cu oameni, îi împărtăşi el visător lui Ulmu. Acum poate o fac muzeu. Şi de ce nu?! mă lasă tot pe mine paznic. Cine cunoaşte mai bine care om de seamă şi în care dintre celule a stat? Aş face nişte excursii mamă-mamă!, c-ar da buzna toată ţara, ba am aduce şi turişti de peste hotare, cu valuta lor forte, să vadă, că avem ce le arăta! Avem cu ce ne mândri!

De la el află că barăcile erau pustii: stăpâni pe închisoare se făcuseră şobolanii, care până atunci activară în ilegalitate, pe sub podele.

Tot paznicul îi vorbi despre Nemunas, după care guvernul Lituaniei a trimis un elicopter special, în care au încăput şi ceilalţi, vreo 50! de lituanieni din lagăr.

Îi povesti apoi cu savoare cum Kudreavţev a fost prins în pădurea din preajmă de nişte deţinuţi, care intenţionaseră să-l jupoaie de viu, şi l-au imobilizat pe-o masă din cabinetul său, lipindu-i gura cu fâşii de bandă adezivă, ca să nu cânte fără să se mai poată opri „Internaţionala", dar pe urmă li s-a făcut milă şi-l lăsară în pace, concluzionând că fostul comandant al penitenciarului e om mort, iar a jupui un mort înseamnă păcat de moarte, egal cu cel al profanărilor de cadavre.

Şi unde e Kudreavţev acum?

Aa! Păi a fugit în Alaska. Se zice că a trecut dincolo, prin Bering, cu piroga unor contrabandişti eschimoşi sau cu un aisberg dus de curenţi, deşi unii adeveresc că ar fi traversat strâmtoarea înot... Ce nu face frica din om?!... Dar cine ştie?!

Ulmu bătu la uşa biroului care aparţinuse cândva lui Kudreavţev.

Intră! auzi pe cineva dinăuntru.

Deschise uşa, dar ochii nu puteau distinge prin întuneric.

Este cineva aici? întrebă.

Suntem noi, a răspuns o voce. Ce doriţi?

Păşi pragul şi înaintă în încăpere, după ce ochii se obişnuiră un pic, văzu la masă o umbră?! o momâie?! un om?! înconjurat de mape, dosare, file aruncate în toate părţile, pe podea, pe scaune, pe birou, de după care abia se mai vedea conţopistul ce scria ceva de zor.

E mult de lucru, se scuză el. Şi n-avem nici lumină! După ce am rămas fără deţinuţi şi nu mai putem plăti întreţinerea, ne-au deconectat de la reţea. Aşa că vedeţi şi dumneavoastră în ce condiţii lucrăm şi zi, şi noapte. Dacă aţi venit după adeverinţă de „liber", luaţi un formular ştampilat şi completaţi-l singur.

Aş mai vrea...

Ce?

Să iau cunoştinţă de dosarul meu.

Nu se poate.

De ce?

Pentru că nu există. Noi completăm, dar de fapt alcătuim, doar dosarele celor morţi. Voi, viii, mai aveţi timp... Majoritatea dosarelor conţin, cel mult, o filă-două, din care nu poţi afla prea bine ce a vrut să zică. Unii n-au nici atât. Acum dacă v-aş găsi dosarul, după ce-l veţi citi, veţi fi obligat să scrieţi pe el: „Cu stimă". Şi să vă puneţi semnătura. Nu ştiţi ce înseamnă „Cu stimă"?! Vă spun. Înseamnă mulţumesc, tovarăşe temnicer, că n-ai apăsat pe trăgaci atunci când arma îţi era încărcată şi eu tocmai mă întâmplasem să fiu înaintea ta, de aceea am o obligaţie sfântă: să uit cine ţinea arma şi cine era cel ochit. Altfel vârâm ţara într-un nou război civil. Iar eu am fost trimis aici de la Moscova să mă îngrijesc de morţi. De ei e cel mai rău. Pe ei trebuie să-i scoatem acum din infern. Iar pentru asta Scaraoţchi urmează să aibă documentele de reabilitare ale fiecăruia, că insul cutare sau cutare a fost pus la zid, aruncat în copcile din râu, bătut în cuie ş.a.m.d., fără de vină. Iar acum: adio! îi zise conţopistul şi îi zâmbi din întuneric:

...şi să nu vă mai văd pe aici. Iar acum treceţi cu certificatul de „liber" pe la contabilitate.

Acolo, o bătrână îi povesti despre femeile de la contabilitate şi cele de la bucătărie care declanşaseră o campanie pentru depolitizarea contabilităţii şi a bucătăriei, apoi îl informă că statul a fost foarte corect cu ei toţi şi le-a remunerat munca până în ultimul bănuţ. Doar că din sumele acumulate de-a lungul anilor au fost reţinute cele cheltuite pentru cazare, hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, baie, spălătorie, transport, îngrijire medicală, încălzire, pază, escortă, seminare, plata administraţiei, întreţinerea câinilor, a asistenţei judiciare, pentru reparaţia clădirilor, a celulelor şi carcerelor şi încă atâtea altele. Unii dintre deţinuţii care stătură mai mult prin infirmerie rămăseseră datori statului pentru serviciile prestate, iar lui Mihai Ulmu, îl anunţă cu aplomb mătuşica, după ce lovi mai bine de un sfert de oră bilele de la abac una de cealaltă, i se cuveneau şi ceva bani.

Semnează aici, i-a zis până la urmă bătrânica, înmânându-i un șomoiog de ruble, nu prea multe, dar suficiente ca să poată părăsi o dată pentru totdeauna acel loc blestemat şi să poată ajunge, el şi băiatul lui, la Poiana.