Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

18. Singurătate în doi

„Ca pecete pe sânul tău mă porţi, 

poartă-mă ca brăţea la mâna ta.Că iubirea ca moartea e de tareŞi ca iadu-i de grozavă ardoarea.Săgeţile ei sunt săgeţi de foc,Şi flacăra ei ca fulgerul din cer."Cântarea Cântărilor

Se trezesc cu primele raze ale dimineţii.

Soarele sparge norii cu mii de raze.

Îşi zâmbesc parcă nu s-au văzut de-o veşnicie.

Iată şi câţiva "vornicei" la nunta lor.

Cioc-cioc-cioc!, se aude o pasăre chiar în cedrul lângă care înnoptaseră.

E cocoşul-de-munte, zice Mihai. Îşi cheamă iubita.

Acesta bate din aripile lui scurte, îşi înfoaie penetul sur stropit cu vopsea albă şi cu reflexe violete, întoarce capul mic ba într-o parte, ba în cealaltă, desface ciocul puţin curbat şi scoate din guşa umflată un sunet de toacă de mănăstire, care cheamă la liturghie:

Cioc-cioc-cioc!

E declaraţia de dragoste a gotcanului, cum i se mai zice cocoşului-de-munte, cântecul cu care-şi cheamă găinuşa.

Dar ea se lasă aşteptată.

Cioc-cioc-cioc! încearcă să-l imite Mihai, cu mâinile puse pâlnie la gură.

Imediat dintre brazi apare fâlfâind greoi din aripi şi femela, aşezându-se pe o creangă de alături.

Tu ai fost mai convingător, râde Maria.

Apoi cele două păsări se găsesc şi phrr-phrr! îşi iau zborul dispărând în desiş.

După ce îmbucară din merindele pe care le mai conţinea rucsacul Mariei, pornesc la drum către zarea înseninată.

Au cale lungă, dar ei nu se grăbesc. Parcă ar avea toată veşnicia în faţă. O iau pe de-a dreptul, peste culmile împădurite.

Cu cât înaintează către răsărit, văile se fac mai adânci şi munţii se profilează mai înalţi.

Copaci tineri cresc subţiri până către Dumnezeu, alături de alţii cu totul putrezi, care abia se mai ţin sau zac răsturnaţi, peste care trebuie să sari ori sub care urmează să te strecori ca să poţi trece.

E o pădure sălbatică, lăsată să crească în voia ei de la facerea lumii, rărită pe alocuri doar de incendiile provocate de fulgere, cu desişuri în care, de cum intri, se face întuneric; cedri cu foioase uscate, din alţi ani, păstrându-şi-le lângă cele verzi, brazi sonori care cresc pe înălţimi cu rădăcinile înfipte în cer, văi pline cu ienupăr ca nişte saltele verzi – taigaua este în întregime a lor.

Sunt tineri şi îndrăgostiţi, şi, ca lumea să fie împlinită, nu au nevoie să fie decât ei doi.

Sunt rezistenţi pentru că sunt împreună, sunt puternici pentru că se iubesc, sunt fericiţi pentru că s-au regăsit.

Se strâng în braţe şi-şi spun cuvinte, frânturi de vers, noime fără sens, ignorând lumea cealaltă din afara şoaptelor lor. Se ţin de mână, ca şi cum s-ar teme să nu se piardă unul de celălalt.

Ştiam că o să mă iubeşti, continuă Maria. Că această clipă nu putea să nu vină.

De unde atâta siguranţă?

Când eram adolescentă, m-am aruncat în Nistru de pe o stâncă, fiind convinsă că am să înot dintr-odată, şi m-am descurcat. Au mai fost şi alte ocazii când mi-am pus la încercare destinul.