Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

5. Primul interogatoriu

„Dacă nu este Dumnezeu, totul este permis."
Fiodor Dostoievski

Primul interogatoriu avu loc în sediul NKVD‑ului, instalat în clădirea fostei episcopii din centrul judeţean.

Imaginile cu mucenici sfâşiaţi de fiare sau de martiri urcaţi pe ruguri încă nu fuseseră răzăluite de pe pereţi, ceea ce-i acorda sălii în care fusese introdus Ulmu o sobrietate bizară. Între sfinţi ce propovăduiau şi îngeri care fâlfâiau din aripi, pe un perete, chiar deasupra mesei anchetatorului, dintr-un portret uriaş îl fixa cu privirea lui aspră conducătorul Statului. Era acelaşi portret din clasa lui, doar că de dimensiuni mult mai mari.

La o masă stătea un bărbat de vreo 30 de ani. Se vede că era un delicat: arbora o ţinută de aristocrat, avea o haină elegantă aruncată pe umeri, faţa lui era palidă, ca acoperită cu o mască de teatru, dreasă cu un machiaj de nuanţe diferite, privirile − melancolice. Îşi pilea, fără să se grăbească, unghiile.

Într-un târziu, îşi puse un lornion, se uită în direcţia lui Mihai Ulmu, îl scrută o vreme şi zise:

Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici.

Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.

Mihai Ulmu vru să se aşeze, dar nu văzu în cameră nici un alt scaun.

Aa, scuzați-mă! Scuzați-mă!, repetă el. Am uitat că ieri am trimis toate scaunele din biroul meu arestaţilor prin celule. Închipuiţi-vă că în celule nu ajung scaune. Vă rog să vă aşezaţi pe scaunul meu.

A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu.

Acesta îi mulţumi şi rămase să stea în picioare.

Anchetatorul se dovedi foarte vorbăreţ:

Domnule profesor, vreau să-ţi fac o mărturisire: deţinuţii ăştia mă plictisesc. Nu ştiu să întreţină o conversaţie. Cei mai mulţi nu realizează că nu stau în faţa unui anchetator, ci mai degrabă în faţa unui preot. Care aşteaptă spovedania. Eu nu desfăşor anchete, eu le oficiez. Ştiu să ascult ca nimeni altul, iar acest lucru este cel mai important în profesia noastră. Ancheta e un ritual, unul aproape religios. Pentru că eu vreau să-l ajut pe un deţinut ca acesta să se elibereze de tot ce-i apasă sufletul, conştiinţa, dar şi imaginaţia. De aceea cei mai mulţi nu se mărturisesc atât de cele ce le-au făcut, cât, mai ales, de cele pe care ar fi putut să le facă. Eu, fiindcă veni vorba, sunt un artist: ştiu să fac dintr-o cameră de torturi, domnule, un templu. În cazul dumitale este important că ai recunoscut că eşti vinovat.

Dar nu am spus că sunt vinovat.

Încă n-ai spus că eşti vinovat. Dar vei spune.

Ce anume? Ce aţi fi dorit să vă spun?

Nimic. Pentru că eu ştiu totul.

Apoi anchetatorul i-a vorbit despre Piramidele din Egipt, despre premierele din acest an de la Teatrul vienez de Operă, despre Galeria Tretiakov, pe care o vizitase altădată aproape săptămânal cu familia, şi numai despre arestul lui Ulmu – nimic.

După mai multe ore de monolog, anchetatorul, plin de amabilitate, i-a spus :

Domnule profesor, vreau să vă rog, dacă nu vă deranjează acest lucru, evident, să vă puneţi semnătura pe aceste file.

Şi i-a pus la dispoziţie mai multe foi îngrijit dactilografiate, mai degrabă nişte studii ştiinţifice în care se vorbea, cu argumente de netăgăduit, despre anacronismul şi necesitatea demolării Piramidei lui Keops ca monument al muncii sclavagiste milenare, despre transformarea Teatrului de Operă din Viena, ca mostră a barocului burghez, într‑un cămin pentru oamenii fără căpătâi din acest oraş, despre stringenţa distrugerii Galeriei Tretiakov, ca simbol al gusturilor retrograde ale claselor parazitare, şi că el, Mihai Ulmu, a şi lucrat în acest sens, elaborând mai multe planuri de a le arunca în aer cu tot cu faraoni, primadone şi tablouri...