Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

43. Ninsori apocaliptice

„Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.

– Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis."Mircea Eliade

Şi din nou ningea.

Vârfurile îngheţate ale mestecenilor se aplecau până aproape de pământ. Şi doar pinii se frângeau

cu zgomot: ei nu ştiu să se îndoaie.

Ningea de sus în jos. Ningea de jos în sus. Şi asta – din pricina vântului care bătea din toate direcţiile.

Ningea cu fulgi mărunţi şi aspri ca de piatră, care biciuiau, refuzând să se topească, chiar şi atunci când îi închideai strâns în pumn.

Mihai Ulmu înainta prin ninsoare către locul de muncă din zonă. Ducea în spate un măsurător de teren, care-i fusese încredinţat de câteva săptămâni. Avea senzaţia că-i ninge în creier. Cerul era nins şi el. Ca şi locurile de jur-împrejur.

Alb-alb-alb.

Mihai nu se uita decât sub picioarele sale. Care la un moment dat i se părură absurde. Ele îl duceau undeva fără să-l întrebe, fără să-l mai asculte pe el, ci doar pe cei cu comenzile din escortă, care înaintau orbecăind prin ninsoare, traşi de câinii din lese către zonă.

La un moment dat văzu pe zăpadă o pată care se mişca sau se rostogolea către ei de pe un deal de alături. Crezu la început că ceea ce vede e un înger, care căzu din cer cu vreun drob de ninsoare. Abia când acesta ajunse aproape, înţelese că era o corcitură de câine. Era Chan. Pe care nu-l mai văzuse nimeni de vreo lună de zile. Coborî dealul clătinându-se parcă era beat, apoi pătrunse în coloana de deţinuţi, încălzindu-se printre picioarele lor. Merse o vreme alături de Mihai. „Chan!", îngână Mihai aplecându‑se să-l mângâie. Atunci văzu că ochii îi erau goi, blana ruptă, botul zdrelit, labele rănite, limba umflată. Încercă şi el să evadeze, se gândi Mihai, şi nu reuşi. Cine ar putea să fugă din acest infern?! Nici chiar un cotei! Merse în coloană o vreme, apoi, când ajunseră în zona muncii, se aşeză lângă una dintre stivele de lemne, ca să-şi lingă rănile, iar când soldaţii se adunară în cerc să fumeze şi unul dintre ei îi aruncă o coajă de pâine, urmări cu dispreţ, fără să se mişte de la locul său, cum celelalte javre se smulseră, împingându-se şi muşcându-se, ca să i-o ia chiar din faţa lui.

Ningea parcă s-ar fi dezlegat în cer, dintr-odată, băierile unor saci uriaşi de zăpadă, al căror conţinut îngropă imediat toate împrejurimile.

Numai în Siberia zăpada nu cade, ci se prăbuşeşte.

Numai aici, de multe ori, nu ninge cu fulgi, ci cu ace subţiri de gheaţă.

Mihai Ulmu lucra cu alţi deţinuţi în zonă.

De când bănui moartea Mariei, trăia ca într-un timp fără timp. Disperarea pătrundea încet-încet în sufletul lui, ca apele mării într-o corabie spartă, trăgând-o spre adâncuri: şi el se lăsa învins de deznădejde.

Era atât de absent la toate câte se întâmplau în preajma sa, încât câinii-lupi se fereau de el, iar instrumentele de măsurare a terenurilor, pe care le mânuise cel mai bine în ultimele săptămâni, se dereglau de cum le lua în mâini.

Ştia că au luat sfârşit toate visurile sale. Nu mai avea nimic de visat. Nimic de sperat. Nimic de împlinit.

Nădejdi deznădăjduite...

Credinţe neîncredinţate...

Sfârşitul sfârşiturilor... Iată că veni şi acesta.

Părăsi măsurătorul prin a cărui lunetă nu se mai vedea decât abur şi viscol cu ace, la o margine a terenului.