Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

14. Cadoul

„A iubi înseamnă a suferi de celălalt."
Vladimir I. Ghika

Zarianka era un orăşel de penitenciare. Dincolo de clădirile pentru deținuți înconjurate cu ziduri înalte erau situate sute de izbe pentru cei din administraţie, personal şi pază. Maria a închiriat o cameră într-o căsuţă din bârne de la margine. Stăpâna era o văduvă de miner.

În zilele următoare se trezea cu noaptea în cap ca să poată urmări de departe coloanele de deţinuţi, ieşind pe porţile celor şase închisori – cinci dintre ele fiind de bărbaţi şi una de femei –, îndreptându-se către muncile lor grele din minele de aur, de uraniu, de cărbune sau la tăiat taigaua, la construcţia şoselei către Verhne-Kolâmsk ori la edificarea unui baraj pe râu. Locurile de lângă Zarianka, pe o rază de zeci de kilometri, semănau cu un uriaş şantier.

În a patra zi îl văzu de departe: păşea într-o coloană către o zonă din taiga.

Ieşise pe porţile lagărului de deţinuţi politici „Zarianka-1".

La căderea nopţii, îl aşteptă să se întoarcă din zonă, ocrotită de întuneric, nu departe de poartă. Orbiţi de faruri, mânaţi ca nişte vite care se întorceau de la muncă, deţinuţii se strecurau abia târându-şi picioarele în curtea largă a penitenciarului.

Era slăbit, palid, obosit, îmbrăcat într-o zeghe vărgată, pe care observă şi un număr – „M1-315".

Mai zăbovi în întuneric aproape o oră, cât pe câmpul de instrucţie de dincolo de ziduri dură operaţia de verificare.

Fiecare nume răsuna distinct în noapte, când militarul responsabil de apel strigă:

M1-315,

Cineva răspunse:

Prezent!

Era vocea lui.

O recunoscu.

Avu noroc!

Îi veni să strige de bucurie.

E el!

E aici!

În una dintre dimineţi, Maria l-a aşteptat la poartă pe şeful închisorii.

Bună ziua. Sunt dintre deportaţi şi mor de foame. Angajaţi-mă ca infirmieră, bucătăreasă, cusătoreasă, ingrijitoare, spălătoreasă, orice, în instituţia dumneavoastră.

Fără să coboare din maşină, Kudreavţev se uită bănuitor la ea:

Ce poţi să faci?

De toate. Să gătesc, să spăl, să îngrijesc bolnavii, să dau cu peria, să deretic, că fac curăţenie...

Ştii să scrii? se interesă el.

Da.

Bine, fă o cerere, în care să indici numele şi originea socială, şi o laşi la intrare, pentru cei de la cadre. Eu îi voi preîntâmpina. Care ţi-e numele?

Maria.

N-am mai auzit niciodată de un astfel de nume. Se vede că nu sunteţi din partea locului. Unde v-aţi născut?

În Moldova.

Aşa Maria Răzeşu ajunse spălătoreasă la Zarianka. Lucrul era umilitor. Trebuia să spele tone de haine de-ale deţinuţilor.

Îi venea să mângâie fiecare zeghe înainte de a o scufunda în apa rece ca gheața, gândindu-se că s-ar putea să fie a lui Mihai. Era fericită să presupună că hainele lui trec acum prin mâinile ei. Alegea câte una, după mărimea care i s-ar fi potrivit, şi o spăla îndelung-îndelung...

Căpătă şi un permis cu ajutorul căruia putea pătrunde în blocurile de deservire din curtea penitenciarului.

Făcu cunoştinţă şi cu alte femei de la spălătorie. Încercă să lege prietenii cu unele dintre ele. Deşi erau nişte fiinţe necăjite, care se temeau de şefi, de deţinuţi, dar şi una de cealaltă, acestea nu uitaseră încă să surâdă, să bârfească şi să se bucure de salariile lor mizere.

Elaboră evadarea lui Mihai Ulmu în cele mai mici detalii.

Se duse de mai multe ori, odată cu căderea nopţii şi într-o duminică, în zona în care lucra lagărul întreg, care, după ce plecau deţinuţii şi militarii, rămânea pustie şi, deci, nepăzită până în zori.

Planul cum să-l ajute pe Mihai Ulmu îi apăru pe neaşteptate.

A văzut pe şantier o stivă de trunchiuri lungi, a cărei bază avea un loc în care putea încăpea lesne un om. Găsi în curând un capăt de trunchi, pe care îl fixă în locul gol de jos, astfel că ascunzătoarea deveni perfectă. Făcu pe el un semn cu o aşchie de cretă.

Apoi urcă munţii din preajmă până găsi aproape de albia unui râu secat ceva ca o peşteră...

Scrisorica i-a fost cel mai greu să i-o transmită.

Bucătarii erau şi ei dintre condamnaţi, câte unii veneau la spălătorie. Exista şi riscul de a fi deconspirată. Un bărbat trist i se păru demn de încredere, pentru că intra de fiecare dată în spălătorie cu buzunarele pline cu pâine. Când l-a rugat în şoaptă şi cu lacrimi în ochi să-i transmită profesorului Ulmu un bileţel – „E logodnicul meu!" – a întrebat-o doar ce număr are.

I l-a spus.

Putea să reuşească. Putea şi să nu reuşească. Riscă.

Ştia că deţinuţii încă nu ajunseră să se cunoască prea bine unul pe celălalt, şi apoi, chiar dacă descopereau că cineva de alături lipseşte sau răspunde la alt număr, nu vor pârî nicidecum – aici funcţiona o lege dură a penitenciarului: nu trebuie să-ţi pese decât de viaţa ta proprie.

Nu i-a fost greu să scoată din spălătorie o „uniformă" vărgată, să-i coase şi un număr, să o îmbrace, să pătrundă mai înaintea coloanelor cu deţinuţi în zonă, să se posteze în ascunzişul tainic, din care să pândească un moment pe aproape de sfârşitul zilei de lucru când să iasă şi să se piardă în furnicarul de oameni, ca atunci când Mihai îi va prelua locul în stivă să poată ea să răspundă în locul lui la cele două apeluri obligatorii, de la ieşirea din zonă şi la intrarea în lagăr, să se furişeze de pe teritoriul penitenciarului în clădirea spălătoriei şi să părăsească închisoarea odată cu femeile din schimbul ei.

Toate aceste elemente au fost gândite minuţios.

Când îl văzu pe Mihai dând târcoale stivei însemnate, fu convinsă că planul va reuşi.

Apelul era locul cel mai vulnerabil al oricărei evadări.

Numărul celor intraţi în zonă trebuia să coincidă cu numărul celor care o părăseau.

Când coloanele se aliniară câte cinci în şiruri lungi şi ofiţerul de serviciu a strigat:

M1-315...,

Maria, cu capul plecat, cu boneta vărgată alunecată peste ochi, stând lângă alţi colegi ai lui Ulmu, răspunse gutural:

Prezent!

Pentru prima dată se întâlnise cu Mihai într-un singur nume, chiar dacă acesta nu era decât un număr.

Ieşiră după asta din zonă, iar în curtea penitenciarului mai răspunse o dată la numărul M1-315.

Când ceilalţi deţinuţi intrară în cantină, ea se strecură în spălătorie, unde lăsă costumul ei de mascaradă şi-şi îmbrăcă hainele civile, ascunse cu grijă din timp într-un loc sigur. Apoi – după ce-şi prezentă permisul – trecu dincolo de poarta închisorii.

La gazda din Zarianka îi lăsă bătrânei ultima monedă din cele cu care pornise la drum şi, luându-şi rucsacul cu lucruri, se îndreptă către muntele Alalai.

Acolo o aştepta Mihai.

Trebuia să i se alăture cât mai curând, ca să poată fugi împreună cât mai departe de acest loc blestemat.

Pentru că nu există pe lume lucru mai scump, mai sfânt şi mai fără de preţ ca libertatea.

Acesta era cadoul pe care Maria Răzeşu ţinu să i-l facă profesorului ei drag de ziua lui, în acel 4 august, când Mihai Ulmu împlinea 25 de ani.