Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

51. III. Spovedania părintelui Ioan

„Mi-i dor de Tine, Doamne, ca de-o fată!"
Vasile Voiculescu

Într-o noapte lungă de iarnă polară părintele Ioan, care zăcea de mai multe luni nemişcat în patul său, i-a chemat pe tovarăşii lui de baracă să se dea mai aproape, zicându-le:

Fraţilor, vreau să mă spovedesc. Am o taină, pe care nu vreau s-o iau cu mine în mormânt. Şi pentru că nu este aici duhovnic şi n-am altcuiva cui o spune, rogu-vă, ascultaţi-o şi, dacă veţi putea să mă iertaţi pentru păcatul pe care-l port, iertaţi-mă, că simt că ceasul meu e aproape. Iar dacă nu – să rămân păcătos şi treclet şi pe lumea cealaltă.

Încet baraca se îngrămădi în jurul lui.

Preotul surâse blând, pentru prima dată de când se afla printre ei fu văzut schiţând un zâmbet.

Închisoarea mi-a amintit că sunt şi eu om, şi-s atotputernic, începu el. Căci am fost deseori scuipat şi înjosit, dar sufletul nu mi l-a putut nimeni birui. Şi dacă nu era temniţa, nu ştiu de ce cred că Domnul nu m-ar fi recunoscut. De aceea am zis de zeci de ori pe zi: blagoslovită să fii tu, închisoare! Aici m-am convins că zadarnic clădeşti binele lumesc dacă el nu trece prin rugăciune şi renunţare...

Lasă-te întrebat, părinte, a zis Mendelstam. Ce ai pe suflet şi ai vrea să laşi aici pe pământ, ca să nu te tragă povara păcatului înapoi când sufletul îţi va zbura către ceruri?!

Am refuzat să-l aduc pe Antihrist în biserică, dar nu pentru asta m-a pedepsit Dumnezeu, ci pentru că am fost călcătorul poruncii a zecea. Iar omul de aceea e om, că n-are putere de a se birui pe sine.

Se ridică în capul oaselor ca să-i cuprindă cu privirea pe toţi şi continuă.

Eu, fraţilor, la viaţa mea am iubit pe cineva pe care l-am urât de moarte. Eram preot tânăr la o mănăstire din munţi. La slujbe venea şi lume din satele din împrejurimi. Odată, la o liturghie am văzut o tânără care stătea postată sfidător înaintea tuturor chiar în faţa mea. Şi se uita numai în ochii mei. Şi aşa câteva duminici la rând, până am început să mă bâlbâi pe evangheliile din care citeam. O chema Efrema. Eram rănit de frumuseţea ei. Şi zgândărit am fost până-n inimă de ochii ei prăpăstioşi. Şi le-am spus într-o zi ortacilor de asceză că m-am îmbolnăvit şi l-am rugat pe alt frate să mă înlocuiască. Dar eram chiar bolnav: nu aveam poftă de mâncare, mă uscam pe picioare, aveam insomnii, oftam din senin şi nu ştiam ce boală e asta. Şi pe la mijlocul liturghiei cel care ne trimite ispitele m-a ridicat din pat, îndemnându-mă să mă duc la biserică, să văd dacă e la locul ei. Şi am văzut-o stând între credincioşi şi căutându-mă cu ochii. Şi atunci, ca să-l birui pe diavolul din mine, căci eu, în loc să chibzuiesc la Domnul, mă prindeam în faţa icoanelor gândindu-mă la acea Efrema, m-am cerut la stareţ să mă trimită la un loc de rugăciune din alţi munţi.

Am plecat la un mitoc, unde am trăit ca o fiară sălbatică. Nu mâncam decât anaforă şi nu beam decât zăpada pe care o topeam cu buzele. Şi mă închinam fierbinte, zi şi noapte.

Şi odată, pe când mă rugam Celui de Sus să mă ajute ca să mă înfrâng pe mine, Efrema a ajuns cu un frate până acolo la sihăstrie. Îl minţise că e sora mea, şi-acela, om naiv, îi spusese unde mă aflu.

Când am văzut-o, mă speriasem grozav. Semănam cu un om electrocutat, care nu-şi poate dezlipi mâna de pe sârma ucigaşă.

Când fratele a intrat să se închine la icoanele din schit, rămasă numai cu mine, ea mi-a spus:

Părinte Ioan, vreau să te rog să mă spovedeşti.

Şi când i-am pus epitrahilul pe cap, ea a început să plângă sub el fără să se mai poată ogoi: