Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

49. I. Rugăciunea

„Omul care-şi face seara rugăciunea 

e un căpitan care pune santinele."Charles Baudelaire

Bezbojenka era un penitenciar special creat pentru mitropoliţi, episcopi, cardinali, rabini, muftii, preoţi budişti, pastori, şamani ş.a., strânşi din toată ţara. Erau aproape o mie de „rătăciţi", cum îi numea şeful lagărului, Mâşin. De ce au fost adunaţi cu toţii la un loc?! Cei care au avut ideea creării unei astfel de închisori cu subtext educativ, urmând un gând al comisarului Lunacearski, aşteptau ca aceştia să se încaiere, să se "toarne", unii de-o confesiune – pe alţii de altă confesiune, să se stranguleze ca infractorii de drept comun prin somn, dar, în primul rând, să fie convinşi unul de celălalt că Dumnezeul în care cred, de vreme ce mai există atâţia alţi dumnezei, nu este adevărat.

Dar decepţia iniţiatorilor a fost mare: deţinuţii ortodocşi, catolici, musulmani, ebraici ş.a.m.d. nu numai că nu se certau „24 de ore din 24", cum se sperase, nu numai că se ajutau reciproc să-şi împlinească normele şi să se protejeze, nu numai că nu-şi făceau unul altuia viaţa amară, nu numai că trăiau în pace, dar se şi rugau împreună. Când descoperi asta, Mâşin ordonă gardienilor să-i împrăştie, să-i trateze pe toţi delaolaltă cu pumni, răcnete, bătăi cu patul armelor, cu insulte, înjurături, suplicii. Dar ei răbdau şi se rugau mai departe.

Ce-i cu voi, dobitoacelor?! ţipa acesta cu spume la gură. Vă lăsaţi bătuţi pentru un Dumnezeu care nu este. Cine dracu' să vă înţeleagă?!

Odată, când a văzut că munca educativă s-a dus aproape toată pe apa sâmbetei, l-a descusut pe părintele Ioan Florenski:

Cum vă rugaţi delaolaltă cu brahmanii şi şamanii, cu muftiii?... Nu e oare acesta, părinte, cel mai mare păcat?!

Preotul l-a privit de sub sprâncenele cărunte şi i-a spus:

Suntem cu toţii credincioşi, suntem cu toţii oameni.

Apoi, ca să-şi bată joc de el, aşa a calificat acest gest Mâşin, preotul Ioan a adăugat:

Noi am observat: reuşim cu toţii mai mult când ne rugăm împreună.

Cei mai mulţi dintre deţinuţi nu ştiau aproape niciodată când e duminică. Exista, e drept, în săptămână o zi de odihnă. Nimeni însă nu era sigur dacă acea zi era de duminică sau de sâmbătă, de vineri sau de luni...

Într-o dimineaţă se transmisese din gură în gură că peste câteva zile va fi duminică, dar nu una ca toate celelalte, ci Duminica Învierii.

Pe urmă, în ajun, pe când lucrau la un obiectiv, s-a mai zis că s-ar putea ca cei peste o mie de deţinuţi să fie duşi şi în ziua de Paşti la muncă.

Şi, cu adevărat, în acea dimineaţă, ei au fost scoşi şi aliniați în curtea închisorii.

A început numărătoarea. Aceeaşi. De fiecare zi. Obositoare. Şi lungă. Apoi, când aceasta s-a încheiat, Mâşin a prins să le vorbească:

Bă! Cât de tâmpiţi ar trebui să fiţi ca să vă închipuiţi că Dumnezeu sau Buda, sau Mahomed, sau Sakia-Muni există. Dacă existau, de mult vă scoteau de aici. Şi atunci la ce vă mai rugaţi, dacă nu vă ajută, blegilor?!

Aici Mâşin a tuşit, şi a trecut la obiect:

Azi vom serba Paştele vostru prin muncă. Aşa am decis eu.

Pe urmă a devenit mai liric:

Păcat, bă, că acest Iisus al vostru n-a căzut pe mâinile mele. Dacă Iisus ar reveni pe pământ, aici la Bezbojenka, eu aş şti cum să-l răstignesc din nou, astfel încât să nu mai învie niciodată. Închipuiţi-vă un Iisus electrocutat sau agăţat de picioare în întunericul fântânii cu capac din curte. Sau împuşcat în ceafă. Sau strangulat cu propriile lui braţe. Sau înfundat în carceră, în sacul nostru de beton, unde ar fi fost devorat de şobolani. Cine ar fi aflat sau ar mai afla vreodată de el?! Şi, poate, cine ştie?! acesta a şi trecut deja prin mâinile mele, şi nu o dată? Ce lipsă de imaginaţie la cei care l-au bătut în cuie, dându-i şi dreptul de a vorbi de pe cruce în faţa unei mulţimi de martori. Eu aş fi găsit cum să-l ucid profesionist, cu o moarte rapidă, fără agonie, încât niciun evanghelist dintre voi n-ar mai fi avut ce să scrie decât: „A fost, nu mai este". Atât.