Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

56. Ultimul vorbitor al limbii iugrine

„...ar trebui să li se interzică oamenilor vorbirea."
Karl Kraus

Dar nu, şi nu, şi nu! Se sforţa să respire, se căznea să mănânce, îşi impunea să trăiască.

Ceea ce-l apăsa după moartea Mariei, când aproape că se sufoca de mulţimea de deţinuţi, era povara unei singurătăţi interioare.

Plutea undeva între a fi şi a părea că e.

Se ruga: „Sunt singur pe lume. Şi am nevoie de tine. Ajută-mă, Maria. Ajută-mă să trăiesc".

Trebuia să facă totul ca să iasă de aici. Acum timpul lui nu se numea decât aşteptare. Trebuie să-şi repartizeze forţele astfel încât să-i ajungă pentru toţi cei 240 de ani, la cât a fost condamnat. El va supravieţui, şi-a promis. Va face totul pentru asta.

În baracă, avea patul lângă Iuiun, pe care-l auzea mereu mormăind, şoptind, cântând, recitând, plângând sau râzând pe înfundate. De mai multe ori a vrut să-l întrebe: „Ce vorbeşti acolo, sub pernă sau când tragi pătura deasupra ta, de unul singur?". Dar n-a îndrăznit.

Moşneagul era fără dinţi ca cei bolnavi de scorbut şi rostea molfăind cuvintele.

Cu toate că vorbea mereu, Iuiun nu comunica cu nimeni.

Era cel mai ciudat dintre deţinuţii politici. Desena mereu, la lumina zilei sau la cea a stelelor, fel de fel de cercuri, bețișoare, cifre tainice – cu degetul, cu mâna, cu aşchii de lemn – în aer, pe ţărână, pe zăpadă, pe trunchiuri, pe pereţi, pe mese, iar când vorbea de unul singur, concentrat în sine, neobservând pe nimeni, parcă gemea, parcă se ruga, parcă dansa, parcă ameninţa cerul, parcă descâlcea cântece.

Într-o duminică, Mihai l-a urmărit mai mult timp cum a umplut cu un beţişor câţiva metri pătraţi dintr-un colţ de curte cu diverse semne adâncite în zăpadă.

La început Iuiun s-a prefăcut că nu-l vede, apoi i-a spus, ca şi cum i-ar fi dezvăluit o mare taină, că el are 200 de ani. Şi, pentru prima dată de când l-a cunoscut, Iuiun a ridicat ochii de la runele sale şi i-a murmurat în şoaptă:

Eu sunt ultimul vorbitor al limbii iugrine.

Aşa Mihai află de existenţa limbii iugrine. Această limbă era cea mai veche din Siberia. În 1407, când au trecut Uralii, exploratorii ruşi au zis acelor locuri Iugra.

Pe atunci toată Siberia de la Oceanul Îngheţat de Nord şi până la Pacific, vorbea iugrina.

Din nefericire, limba pe care o vorbise Siberia timp de cinci mii de ani nu mai rămăsese decât cu un singur vorbitor. Şi el se numea Iuiun.

Sunt obosit, i-a mai spus Iuiun. Şi aş fi murit de mult. Toate rudele mele mă aşteaptă dincolo. Dar mă încăpăţânez să trăiesc. Pentru că odată cu mine vor muri şi cuvintele limbii iugrine. N-am să pot muri, până nu voi avea cui le lăsa.

Şi câţi ani mai aveţi de ispăşit?!

S-or fi adunat în total încă vreo şapte sute...

I s-au tot adăugat, pentru că mâzgălea pereţii din carceră, pentru că bodogănea mereu ceva într-o limbă neînţeleasă (dacă-s înjurături la adresa conducătorilor statului?!), pentru că cioplea semne necunoscute pe arbori, pe stânci (mesaje cifrate pentru spioni?), şi tot aşa.

Vorbesc mereu în limba iugrină, mă tem c-am s-o uit. Sunt unicul ei vorbitor din lume, îi repeta el. Odată cu moartea mea va muri şi această limbă.

Iuiun fusese arestat pentru că nu împărtăşea, dar, fire naivă, nici nu înţelegea noul concept lingvistic care susţinea că oamenii pot comunica doar cu ajutorul înjurăturilor şi că, pentru a edifica cu succes societatea viitorului, toate limbile trebuie abandonate, afară de una. Dar nu se spunea care. Când Iuiun a priceput că aceea nu va fi iugrina, s-a supărat şi a rostit ceva în limba lui pe un ton ridicat.