Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

4. Profesorul Mihai Ulmu

„Nu-i înveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii, îi înveţi ceea ce eşti."
Jean Jaurès

... — Domnu' profesor! se auzi Ulmu strigat de cineva la poartă. Când ieşi, îl văzu pe un sătean cu cuşmă de miel şi cojocică, încotoşmănat ca de iarnă, cu chip slab şi nas borcănos:

Domnu' profesor! Sunteţi aşteptat la şcoală, apoi slăbănogul coborî vocea în şoaptă:

Acolo s-a întâmplat ceva.

Rostind cuvintele, a privit speriat în jur şi a dispărut pe o străduţă lăturalnică.

Ulmu s-a îmbrăcat repede şi a ieşit din casă. Până la şcoală nu întâlni pe nimeni, ca şi cum satul era părăsit.

În pragul şcolii îşi scoase de pe cap fesul de schi, eliberându-şi pletele lungi şi negre ca de cărbune. Presimţi ceva rău înainte de a deschide uşa clasei: liniştea din interior i se păru nefirească. Îşi aminti vorba: când copilul stă prea cuminte, în mod sigur a făcut o şotie.

Când apăru în cadrul uşii, toată clasa stătea în picioare, iar în faţa ei se mişca înainte şi înapoi, nervos, cu tocul pistolului bălăbănindu-i-se la şold şi cu mâinile întinse înaintea sa, ca şi cum s-ar fi luat de piept cu un duşman nevăzut, comisarul din ajun.

Aa, şi domnul... tovarăşul profesor! – aproape că ţipă acesta. O să trebuiască să răspunzi şi dumneata împreună cu aceşti ţânci în faţa tribunalului clasei muncitoare. Numai uită-te ce-au făcut învăţăceii dumitale...

Abia atunci Ulmu văzu portretul lui I. Stalin aruncat după catedră. Cineva îi desenase cu cărbune peste mustaţa căruntă o altă mustaţă mai veselă, inelată şi avântată către frunte, unde mai avea conturate şi o pereche de corniţe... Iar portretul lui Eminescu – aşezat la locul său din faţa clasei. Ulmu schiţă o umbră de zâmbet şi poate că ar fi râs cu poftă, dacă nu s-ar fi postat între ei acest militar spumegând de furie.

Aş vrea să ştiu cine a făcut asta?! – tuna şi fulgera militarul. Altfel, toată clasa va fi trimisă în Siberia. Toţi ca unul, ţâncani nenorociţi şi nerecunoscători. Cine şi-a bătut joc de tatăl nostru??! Recunoaşteţi, puilor de năpârcă! urla comisarul, plimbându-se furios prin faţa elevilor.

Tu?! i se adresă acesta lui Ştefan Albac, luându-l de piept.

Acela nu spuse nimic.

Tu? se apropie el de Liviu Dragu.

Nici Dragu nu răspunse.

Era clasa lui. Abia acum Mihai Ulmu şi-a dat seama că, de fapt, nici n-o prea cunoştea. Erau copii mari, nici nu observase când au crescut, oameni în toată firea, dârji, cu demnitate şi caracter, îşi zicea în gând, minunându-se de ei, în timp ce individul care începuse lecţia de azi în locul său umbla printre bănci cu spume la gură. În curând urmau să se despartă. Erau ultimele lecţii. Cei mai mulţi vor deveni plugari (le zicea: „Omul cu carte ştie să ţină mai strâns coarnele plugului"), profesori, ingineri, medici, se gândea el cu mândrie, dar în primul rând – Oameni. Oameni cu literă mare, aşa şi-i dorea. Oaspetele devenea tot mai iritat. Îşi înfipse degetele boante în umărul Mariei Răzeşu, premianta clasei.

Tu ai făcut-o?

Maria îl privi cu dispreţ şi buzele i se întredeschiseră ca pentru un reproş sau un scuipat:

Ieri aţi...

Dar profesorul nu-i permise să-şi continue fraza. Se avântă spre comisar şi-i dădu la o parte mâna de pe umărul elevei Răzeşu: