19. Moş Mazai

1.8K 59 0
                                    

„Ce nevoie este să căutăm iadul pe lumea cealaltă?

El există încă în viaţa aceasta în inima celor răi."Jean-Jacques Rousseau

Câteva zile, Maria şi Mihai au străbătut locuri necălcate de piciorul omului.

Se străduiau să nu meargă pe lângă albiile râurilor, unde puteau da peste ambuscade, ci să o ia pe de-a dreptul, peste păduri virgine şi creste de munţi.

Urcară pe un masiv, cum li se păru, situat chiar în cer.

La un moment dat, pe platoul de iarbă de deasupra acestuia, se ivi chiar în faţa lor, răsărită din pământ, o izbă de lemn, ca un vas pe mare.

Casa, cu streşini largi de lemn, ca nişte aripi de avion, cu uşă grea de trunchi, cu obloane de bârnă despicată în două şi belciuge mari de fier, semăna cu o fortăreaţă.

Se opriră locului şi se gândiră să o ocolească. Dar se auziră strigaţi:

Nu vă temeţi. Sunt om bun.

Văzură în pragul izbei un bătrân care săra peşte la o măsuţă de lemn.

Mihai ieşi primul la luminiş. Maria îl urmă şi ea.

Bună ziua, unchiașule, zise Mihai.

Mulţumim dumitale, nepoate. Ce bucurie mare mi‑aţi făcut, zău! se lumină la faţă moşneagul. Că eu n-am văzut om de vreo câţiva ani. Iar pragul casei mele nu mi l-a călcat picior de om de când am ridicat-o aici în hăţişul sobolilor. Veţi găsi adăpost în ea şi vă veţi odihni. E-e-e, fata moşului, mai glăsui bătrânul, uitându-se la Maria, d-apoi tu ai picioarele zdrelite de tot. Dar las'că are moşul buruieni pregătite pentru atare răni. După ce te ung cu fiertură din ele o dată, îţi trece, ai să vezi. Mie puteţi să-mi ziceţi moş Mazai. Eu păstoresc aici sub nori iepurii lui Dumnezeu.

Bătrânul îi predispuse dintr-odată la încredere şi voie bună. Se uită la ei cu ochi blânzi şi, încetând să mai săreze peştii, înfipse cuţitul în crăpătura mesei şi-l făcu să zbârnâie, jucându-se cu degetul pe care-l trecuse de câteva ori peste lama lui rece.

Ia spuneţi-i moşului, măi copii, ce vânt v-a adus până-n pustietăţile astea? Sunteţi turişti, în căutare de frumuseţi?! îi ispiti el vesel.

Suntem geologi, zise Maria, râzând.

Nu pe voi vă caută soldaţii cu câini în josul râului?! întrebă bătrânul. Apoi, fără să aştepte răspunsul, le zise:

Veţi sta la mine cât veţi dori. Nu ajunge nimeni aici pe stânca mea. Am ales-o încă în tinereţile mele. Aveam insomnii într-o vreme. Iar această piatră e locul unde se face ziuă cel mai dintâi în toată Uniunea Sovietică. Când jos e întuneric, aici la mine e zi albă. Iar dacă e vorba de minereuri, ştiu eu un loc unde aurul curge din munte în loc de ape la vale. Iar acum vă invit să păşiţi şi pragul căscioarei mele..

Moş Mazai intră primul. Tinda izbei era plină cu blănuri de soboli şi hermeline.

Sunt frumoase?! Să ştiţi că am armă, dar nu o folosesc niciodată. Gloanțele le-ar strica blana. Le capturez pe toate în curse, pe care le aşez în anumite locuri. Păcatele mele... Chinui nişte animale nevinovate, dar, ce să-i faci, trebuie să‑mi câştig şi eu cumva bucățica de pâine!

Luă o blană, o mângâie cu palma, apoi i-o puse drept guler Mariei.

Ele se jertfesc ca să facă femeile frumoase. Este acolo la poalele muntelui cineva care le adună din partea statului. Dar n-am mai coborât de vreo câţiva ani. Coboram să cumpăr chibrituri şi zahăr. Dar de la o vreme folosesc fulgerele în loc de chibrituri şi miere de albine sălbatice în loc de zahăr.

Tema pentru acasă - Nicolae DabijaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum