Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

23. Maria în lagăr

„Unde nu există dragoste,

puneţi dragoste şi veţi găsi dragoste."Ioan al Crucii

Către seară, în potopul care nu mai contenea, Maria fu urcată într-un camion acoperit cu prelată şi dusă la penitenciarul pentru femei „Zarianka 6", situat la o distanţă de câţiva kilometri de închisoarea unde se afla Mihai.

Aici primi uniforma ei de deţinută.

Femeile erau îmbrăcate ca şi bărbaţii, cu pantaloni căptuşiţi gros, cu flanele, cu pufoaice vătuite, căciuli cu clape, dar aceste haine nu le puteau apăra de frigul teribil, iarna, nici de arşiţă – vara.

Abia când intrau în clădiri şi-şi scoteau căciulile, cizmele, pufoaicele, locatarele acestui penitenciar arătau ceva mai feminin.

Barăcile aici erau destul de vechi: nişte case din bârne, fără temelii, construite direct pe pământ.

În prima ei noapte de detenţie până în zori de zi Mariei i se păru că zboară cu tot cu baraca de bârne: simţi cum aceasta se desprinse de pământ plimbând-o prin cer, printre nori, peste dealuri şi văi.

A doua zi, când temnicerii descuiaseră uşile şi femeile fură invitate să iasă afară, descoperi uluită că baraca lor, ca şi cum cu adevărat zburase toată noaptea, se afla în cu totul alt loc decât seara.

Ce se întâmplase?!

Din motiv că pământul aici e veşnic îngheţat baraca fusese construită direct pe sol. De fiecare dată în primăvară, podeaua se dezgheţa şi casa prindea să alunece cu tot cu locatare ba într-o parte, ba în alta; dar şi atunci când ploua – aşa cum se întâmplase în ajun şi băteau uragane dinspre ocean – barăcile o luau la vale cu tot cu valurile de hlei umed, ca navele prinse între gheţarii mânaţi de curenţi. Deţinutele pluteau astfel încuiate în barăci ca nişte sclavi la galere închişi în burta unei corăbii. Când se trezeau, baraca ba era pe un deal, ba pe altul, ba pe o albie de râu, ba pe alta.

În acea noapte bătuse un vânt puternic, care strămută din loc barăcile, făcându-le să lunece pe hleiul îmbibat de ploi şi împrăştiindu-le la întâmplare pe şesul de lut. Când se lumină de zi, temnicerii alergară după ele ca să le agaţe de un tractor şi să le aducă înapoi la locul lor obişnuit.

După ce femeile se aliniară în faţa blocului administrativ, o casă la fel de şubredă şi veche, răsucită şi ea de vânturi, şefa închisorii, tovarăşa Skreab, le petrecu către şantier cu vorbe mobilizatoare:

Munca l-a creat pe om, afirmă învăţătorii noștri. Trăiți‑vă fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, cum zicea Marc Aureliu. Munciţi azi ca şi cum mâine nu veţi mai fi.

Am zis! încheia dânsa, dispărând pe o uşă a blocului administrativ, ca Dumnezeu după crestele muntelui Sion.

Semn că acele coloane de femei puteau porni către locul mântuirii lor: munca silnică, menită să le condiţioneze ca oameni.

Cele mai multe dintre colegele Mariei proveneau din vechi familii nobiliare, erau şi soţii de activişti de partid, vedete de cinema, artiste, balerine, cântăreţe de operă, studente, sau pur şi simplu femei frumoase, care nu ştiuseră că într-un context anume încăpăţânarea poate fi calificată drept crimă de stat...

În prima săptămână Maria a fost dusă, cu alte deţinute, la tăiat buşteni.

Noua constituţie egalase femeia şi bărbatul în dreptul de a munci, de a suferi şi de a muri.

Când o văzu pe Maria răsturnând trunchiurile uriaşe, Polina Semionovna Jemciujina, soţia membrului Biroului Politic Veaceslav Molotov, exclamă:

O ţară ar trebui să creadă altceva despre libertate dacă îşi trimite îngerii şi înţelepţii la închisoare, în acest sens, poate că penitenţa e cu adevărat un loc privilegiat.

Îi mângâie cu privirea chipul ei inocent şi adăugă cu zâmbet amar:

Iată aşa, iconiţă!

N-avea foame, n-avea sete, povara trunchiurilor pe care le prăvălea cu tot cu cerul de peste taiga sau pe care le muta dintr-un loc în altul o apăsa, dar ea arăta bine-dispusă.

Când se auzea chemată la apel: „Deţinuta Be‑doi‑zero‑treizeci şi trei" (nume cu care urma să se obişnuiască), răspundea „Prezent!", ca şi cum nu era acolo, ca şi cum n-ar fi fost lângă acele deţinute şi acei gardieni, ochii Mariei Răzeşu priveau dincolo de ei, zâmbind visător cine ştie cui.

Când era umilită, când muncea până la istovire, când crengile arborilor în cădere îi loveau trupul, ea îşi zicea: „Prea puţin am suferit, ca să merit să fiu atât de fericită".