Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

7. Maria Răzeşu

„Omul – oglinda prin care trebuie privit Universul."
George Bernard Shaw

Ca şi toate celelalte fete din clasa ei, Maria Răzeşu era îndrăgostită de profesorul de limba română Mihai Ulmu.

Îi sorbea fiecare cuvânt. Îi admira fiecare gest. Fiecare lecţie era ca o întâlnire cu dragostea.

Dar el nu avea ochi pentru ea, ca, de altfel, pentru niciuna dintre fetele din clasă. El, se pare, nu vedea pe nimeni. Şi atunci, ca într-o autoflagelare, Maria se înarmă cu multă răbdare. Îşi promise să aştepte, numărând fiecare zi până la serata de absolvire, care trebuia să-i dea dezlegare şi să-i poată scrie o scrisoare în care să-i vorbească de toate sentimentele sale. Aşa hotărâse demult.

Dar, numai cu câteva zile înainte de acest eveniment important din viaţa ei, profesorul Mihai Ulmu fusese arestat. Era sigură că fusese arestat. În ziua când acesta plecase însoţit de un ofiţer şi mai mulţi soldaţi, eleva de clasa a douăsprezecea Maria Răzeşu s-a gândit că s-ar putea să nu-l mai revadă niciodată.

Iar ea mai avea şi o datorie: împrumutase o cărţulie de poezii pe care se obligase să i-o restituie. Trebuia să-l găsească şi să i-o întoarcă, altfel ce părere îşi putea face domnul profesor despre ea, cu atât mai mult că făcuse promisiunea în faţa întregii clase?!

Părăsi imediat şcoala, îşi aruncă ghiozdanul în casă pe-o fereastră, şi porni de-a dreptul peste lanuri, poate va ajunge camionul din urmă.

Umblă mult în acea zi prin centrul judeţean, până descoperi camionul negru în faţa unei clădiri pe o stradă îngustă şi desfundată. Îl recunoscu. Strada era mărginită într-un capăt al ei de catedrală, iar în celălalt – de cârciumă. Partea dinspre cârciumă era asfaltată, partea ce ducea spre catedrală – cu gropi şi şanţuri.

Se pare că era o unitate militară. Pe poarta comenduirii intrau şi ieşeau ofiţeri şi soldaţi. La un moment dat – după mai multe ore de supraveghere – îl zări pe locotenentul tânăr care fusese la Poiana.

Bună ziua, tovarăşe militar! îi alergă ea în întâmpinare.

El o împinse cu privirea la o parte fără să-i răspundă.

Dumneavoastră sunteţi prietenul profesorului Mihai Ulmu?!

Eu?! se pierdu locotenentul.

Doar dumneavoastră i-aţi făcut astăzi o vizită la Poiana...

Şi ce doriţi?

Vreau să vorbesc cu el.

Despre ce?

Trebuie să-i întorc de urgenţă o datorie. Am împrumutat o cărţulie, zise şi dezveli ceva dintr-un ziar: iată cartea aceasta e de la el. Ştiţi, i-am dat asigurări de faţă cu toţi colegii că i-o restitui. Dumneavoastră sunteţi ofiţer şi ştiţi mai bine decât mine ce înseamnă un cuvânt dat.

Da, ştiu, a îngânat acesta. Dar acum profesorul Ulmu e ocupat. E foarte ocupat. V-aş sfătui să veniţi altădată.

Când altădată?!

Mâine, poimâine, când doriţi... A zis, s-a răsucit milităreşte pe călcâie şi a traversat strada cu paşi grăbiţi.

Era către seară şi Maria s-a întors în Poiana.

După o noapte nedormită, a doua zi reveni în centrul judeţean.

Pândea de departe, urmărindu-i pe toţi cei care intrau şi ieşeau din clădirea sumbră, însă locotenentul nu mai apăru. Nici atunci, dar nici în ziua care urmă.