Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

54. Baro

„Când vom fi cu toţii vinovaţi, 

vom avea cu adevărat democraţie."Albert Camus

Baro e înalt, slab, cu o faţă lunguiaţă, ten măsliniu, buze cărnoase, nas lemnos, sprâncene negre împreunate, frunte mândră, ochi căprui, energici şi trişti, strălucind de o lumină interioară.

El povesteşte:

Tatăl meu era, bănuiesc, unicul baron din lume cu bătături în palme: îşi făcuse averea cu foalele şi barosul, avea reputaţia de cel mai mare orfăurar din Rusia ţarilor, putea să ia cu degetele aurul topit şi încă fierbinte şi să-l modeleze ca pe o bucată de unt...

N-aş putea spune că părintele meu n-a avut grija celora care-l aleseseră bulibaşă şi baron: era aspru şi generos cu ei, ştia să-i ţină în frâu, le deschisese o şcoală, învăţător fiindu‑le chiar dânsul în orele libere de foi şi nicovală, le înjghebase fierării şi ateliere de potcovit caii, îi invita „La ceai" – obicei străvechi de împăcare a ţiganilor cu baronul lor – o dată pe lună, când îi servea cu apă fiartă şi colaci aduşi de la oraş...

Dar a venit războiul civil şi eu, student pe atunci la cursurile lui Nikolai Berdeaev, care m-au şi făcut să trec de partea revoluţiei, m-am înrolat voluntar, cu tot cu armăsarul cu care m-a trimis părintele meu la studii, în cavaleria lui Budionnâi.

M-am remarcat în lupta cu detaşamentul militarizat al călugărilor de la Zagorsk, care ieşiseră înaintea tunurilor noastre cu icoane şi prapuri.

Dar se vede că nici Dumnezeu nu ţine cu cei care încearcă să oprească obuzele necruţătoare cu icoane făcătoare de minuni, şi desăgarii au fost zdrobiţi.

Marele comandant de oşti mi-a înmânat chiar dânsul unul dintre primele ordine „Drapelul Roşu" pe ruinele unei biserici dărâmate...

M-am întors din război când am fost anunţat că tatăl meu, bătrânul giuvaiergiu, răposase secerat de acele răceli nemiloase care în Rusia bântuie conacele boiereşti.

După ce l-am înmormântat pe părintele meu, conform tradiţiilor, am moştenit titlul de baron şi atunci am invitat tot sălaşul nostru „La ceai".

Am scos din casă mai multe samovare din cele mari şi le-am pus să forfotească în parcul de lângă căminul boieresc.

Au venit toţi, cu mic, cu mare: femei, copii, bătrâni, bărbaţi în toată firea.

Le-am umplut chiar eu ceştile cu ceai.

Dar nimeni nu s-a atins de ele.

Hai, romalo! îi îndemnam. Serviţi-vă, vă rog!

Parcă erau surzi şi muţi. Are neamul nostru această volnicie.

Atunci m-am aburcat pe o masă acoperită cu pânză roşie, în stilul revoluţiei noastre, şi am ţinut un discurs:

Fraţi şi surori! Iubiţi tovarăşi! Revoluţia noastră v-a dăruit libertatea. Sunteţi liberi să plecaţi fiecare unde vi-i voia, le-am spus.

Dar nimeni n-a aplaudat. Niciunul dintre ei nu s-a mişcat din loc.

La un moment dat, când ceaiul se răcise de tot fără să fie băut, bătrânii şatrei, staborul, s-au apropiat de locul unde mă aflam şi au căzut cu toţii în genunchi. Şi atunci am auzit o voce de om în vârstă murmurând din una dintre bărbi:

Nu ne nenoroci, stăpâne! Ia femeile noastre, pe care le vrei, în casa şi-n patul tău! Fă cu ele ce ştii, aşa cum făcea fostul nostru baron, tatăl tău. Biciuieşte-ne bărbaţii, omoară‑ne fiii, robeşte-ne copiii, vinde-ni-i dacă găseşti de cuviinţă. Dar nu ne alunga. Fie-ţi milă de noi şi de familiile noastre.