Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

17. Nuntă în taiga

  „Mie mi se pare că oamenii nu simt deloc puterea iubirii, 

pentru că, dacă ar simţi-o, i-ar ridica cele mai mari temple şi altare şi i-ar aduce jertfele cele mai mari."Plato

Aerul de după ploaie e proaspăt ca laptele din doniţa de acasă.

Soarele e-n zenit. Razele lui ard nemilos. Roua sfârâie pe frunze şi pe ierburi, transformându-se în aburi care urcă spre nori.

Când ating crengile, mărgelele de apă se risipesc de sus. Maria râde cu capul dat pe spate când roua îi udă faţa, admiră cu o bucurie copilăroasă, transformată în cuvinte cerul străveziu ca apa unui râu de munte, arborii moleşiţi de respiraţia veştedă a sfârşitului verii, soarele care se strecoară de sus căutându-i prin acele coniferelor.

Au umplut, se pare, taigaua toată cu râsul dragostei lor. Cât de puţin îi trebuie unui om pentru a fi fericit, se gândeşte Mihai. Câteodată acesta nu are nevoie decât de un alt om şi întreg universul e întruchipat de acel celălalt.

Femeia ideală... ajunsese să creadă că aceasta nu există decât în cărţi şi încetase să o mai caute. I se mai sugerase că ea nu poate fi întruchipată într-o singură fiinţă, fiind risipită în toate femeile.

Şi acum o găsi.

Eşti cea mai frumoasă femeie din univers, îi şopteşte el printre săruturi.

Dintr-odată, Maria se desprinde cu un zâmbet neterminat din îmbrăţişarea lui Mihai Ulmu.

Se apropie de rucsacul ei şi caută ceva în el. Scoate o faţă de masă albă cu horboţică spumoasă, cusută cu flori multicolore, pe care o aşterne pe iarba înrourată, pune apoi pe ea prune, pere, caise şi porumbele uscate, nuci, mere, struguri stafidizați, alune-de-pământ, nişte felii de slană şi bucăţi de brânză, un colac împletit în opt, un fir de busuioc, considerat aducător de noroc. Pe acestea le purtă cu dânsa tocmai de la Poiana prin toată partea de est a Europei şi de-a lungul Asiei întregi, pentru această clipă anume, poate cea mai importantă din viaţa ei. Într-un colţ, Maria aşază o sticlă de trei sferturi cu o băutură străvezie, ocrotită de-un dop de lemn, şi două păhăruţe.

Ce ai aici?! întreabă curios Mihai, cu acea blândă, jovială ironie, cu un imperceptibil surâs în colţul buzelor, propriu doar lui.

E ţuică din prunul nostru... Pentru că, mă gândisem încă la Poiana, ce fel de nuntă fără de strop de tărie?! zice ea şi pleacă fruntea în jos.

Uimirea lui Mihai creşte ca o coloană de mercur.

Nuntă?! Nunta cui?!

Iar Maria se arătă şi mai mirată de întrebarea lui Mihai.

Cum, nunta cui?! Nunta noastră. La noi în sat există o rămăşiţă de obicei care ţine de mii de ani: cele care aleg sunt fetele. Cu precizarea necesară, mai adăugă Maria, că fetele noastre fură numai bărbaţi care le iubesc. Credeţi că aş fi făcut eu acest drum lung dacă nu vă alegeam să fiţi ursitul meu?!

Zice, apoi, fără să aştepte replica lui Mihai, adaugă grav:

Am venit, Mihai Ulmu, să vă cer de soţ.

Mihai înmărmureşte. Nu ştie ce să zică. Nu s-a gândit că s-ar fi putut vreodată ca cineva, o femeie, să-l aleagă pe el, iar dânsul să nu aibă la îndemână decât un singur răspuns, iar acela să fie „Da!!!!!!!"

Şi eu?! încercă Mihai să păstreze aparenţa serioasă a momentului.

Credeţi că dacă ştiam că n-o să mă iubiţi, ajungeam până aici, vă căutam, vă găseam, ca să-mi spuneţi: „Caută-ţi de drum, copilă-hăi!" sau ceva asemănător?!