Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

32. Vera

„Dacă suferi, înseamnă că eşti în întârziere faţă de lucruri. 

Te afli acolo unde ele nu mai sunt. "Paul Valéry

Într-o pauză de prânz, Maria văzu o tânără care s-a apropiat de râu, a întins mâinile după nişte frunze, a rupt câteva şi le-a presărat pe apă, privind cum acestea fug la vale. Era sosită de câteva zile. Nu vorbea cu nimeni. N-a văzut-o niciodată zâmbind. Era mohorâtă, ca o fată nepoftită la joc. Se străduia să se ţină deoparte, să fie singură.

Maria s-a apropiat de ea, privirile li s-au întâlnit.

De ce eşti tristă? a întrebat-o.

M-am născut tristă.

Şi eu am venit pe lume plângând. Aşa mi-a povestit mama. Dar pe urmă mi-a mai trecut...

Eu n-am niciun vis împlinit, i-a mărturisit interlocutoarea cu un oftat. Ca şi cum nici nu m-am născut.

Iar eu am unul. Iubesc pe cineva.

E un deţinut?

Da. Mi-e soţ. Mihai Ulmu. Îi spuse numele, ca şi cum toată Siberia ar fi trebuit să-l cunoască.

Aşa-s toate măritate pe-aici la fel.

Nu, la noi e pe-adevăratelea. Suntem logodiţi. Iată...

Zise, şi scoase din buzunăraşul de la piept un inel de iarbă uscată.

Ce-i asta?

E inelul nostru de cununie.

Îl iubeşti?

Ceea ce simt pentru el nu e dragoste. E ceva mai mult. E un foc ceresc, un sentiment din cele care te împreună cu cerul şi face să te simţi Dumnezeu...

Avea necesitatea să se destăinuiască cuiva. Să împărtăşească ce simte, ce visează, ce gândeşte.

După câteva fraze, părea că se cunosc de când lumea.

Pe urmă, în altă zi, când fuseseră scoase la plimbare prin curtea penitenciarului, Vera, aşa o chema pe noua cunoscută a Mariei, o întrebă curioasă:

Aş vrea să aflu de unde ai atâta putere să zâmbeşti tot timpul?

Dar eu nici nu zâmbesc: aşa sunt eu. Când mă simt binedispusă, colţurile buzelor se duc singure către urechi.

Află de la mine: prea multă dragoste strică. Aici ca să supravieţuieşti, ar trebui să te gândeşti mai mult la tine decât la bărbatul cela. Cei din administraţie iau zâmbetul tău ca pe o sfidare. Când văd un om fericit fără permisiunea lor, le vine să-l linşeze. Te vor hăitui, până te vei resemna. Câţi ani mai are de făcut?

Cincizeci.

Până atunci s-ar putea să-ţi şi treacă.

Nu. Nu cred. Pentru că nu e nimeni ca el. Şi atunci, peste cincizeci de ani, dar şi peste optzeci, chiar bătrân şi acoperit de riduri, va fi tot el. Scrisorile pe care mi le trimite seamănă cu sufletul lui. Iată, citeşte ce-mi scrie...

Şi i-a întins patru bileţele, nişte bucăţele minuscule de hârtie (în penitenciare era o permanentă şi acută criză de hârtie) cu următoarele texte pe fiecare dintre ele:

„Te iu..."

„Mi-e dor."

„Ce faci?"

„Eu sunt bine."