Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

28. „Cercul filozofilor"

„Mânuia filozofia de parcă ar fi fost făurită de el."
Guicciardini (despre Savonarola)

După ce într-o zi făcură schimb de păreri despre concepţia lui Lucius Annaeus Seneca din De constantia sapientis că nicio nedreptate nu poate fi cauzată înţeleptului: - Avida est periculi vitrus, precum şi despre „fizica" acestuia privită mai mult ca o ramură a eticii, Mendelstam îl introduse pe „tânărul filozof din Moldova Mihai Ulmu", cum îl recomandă poetul, în „Cercul filozofilor".

„Cercul" se evidenţia mai ales duminicile, în timpul celor câtorva ore de plimbări din curtea penitenciarului de la Zarianka.

Mihai Ulmu mai mult asculta decât vorbea.

Eduardas Nemunas, membru al Academiei din Vilnius, se plimba înconjurat de alţii ca el: teologi, sociologi, analişti, oratori, profesori de elocinţă, poeţi didactici, retori, discutând cu voce tare, de parcă nu s-ar fi aflat în curtea închisorii din Zarianka, ci în grădina lui Academos, în care vorbise Platon.

Lituanianul era decepţionat de oameni. Existenţa lagărelor demonstra faptul că omul nu este o fiinţă raţională, susţinea el. Realitatea pentru dânsul reprezenta un amestec de ceea ce este şi de ceea ce credem noi că este. Refuza să transforme prezentul în gândire. „Nu-i uşor să fii tu însuţi", afirma Nemunas, când nu-şi putea îndeplini norma de excremente pe care urma să o adune din cuştile câinilor, după ce aceştia erau scoşi şi ei la plimbarea lor duminicală.

Ce este realitatea, Nemunas?! îl întrebau discipolii săi mai tineri.

Nu ştiu. Poate ea este doar o iluzie a noastră. Poate o visăm. Poate ne lăsăm visaţi de Cineva, proiecţia acestei realităţi făcând parte din reveria sau coşmarul Cuiva... Un vis de-o secundă, care pentru noi ţine decenii...

Şi atunci ce facem cu separarea lui Augustinus, pe care acesta o considera totuşi ideală, nu reală?! îndrăzni să întrebe Ulmu.

O, da, s-ar putea, tinere, ca penitenciarul acesta, taigaua aceasta, câinii şi gardienii să nu existe decât în închipuirea noastră. Iar viaţa noastră adevărată să se desfăşoare acum în alte dimensiuni, în alt spaţiu şi alt timp, în alte universuri paralele cu acesta în care ne împingem roabele cu minereuri...

Egor Sologub a fost titular la Catedra de filozofie a Universităţii din Sankt Petersburg.

Aşchiile cerului din ochii lui depuneau mărturia unui trecut glorios.

Vorbeşte de personalitatea lucrurilor:

Cândva până şi arborii, până şi pietrele, până şi obiectele mă salutau, îşi aminteşte dânsul cu nostalgie.

Povesteşte cum în noaptea dinainte de a fi arestat asistase neputincios la o revoltă a lucrurilor. Toate obiectele din jurul lui cădeau, se sfărâmau, tresăreau înainte de a le atinge, manifestându-şi parcă protestul. Încerca sentimentul că e privit, urmărit, mustrat de ele. Poate, compătimit. Atunci se simţi ca o oglindă spartă în mii de cioburi.

Aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi scrutat de un scaun sau de o masă, sau de-un dulap?! punea el această întrebare retorică, pentru care numai dânsul avea răspunsul.

Timpul e un microb. Care lucrează în oameni, în lucruri, în tot, crede Sorokin. Dacă am reuşi să ne vaccinăm contra lui, am deveni nemuritori.

A fost cândva şi el membru al Academiei de Ştiinţe a Imperiului Rus. Acum e deţinut, ca toţi ceilalţi de aici.

Când Sorokin descoperi formula circularităţii timpului, a fost învinuit că făcuse această descoperire, pe care A. Einstein o califică drept epocală, fără aprobare de la partid.

Sorokin le vorbeşte de universul cu n dimensiuni în care timpul curge de-a-ndărătelea şi unde celula e supusă întineririi până dispare.

Această formulă matematică, dacă s-ar preta aplicării, iar laboratorul meu lucra în această direcţie, i-ar putea face vii pe mulţi morţi de azi. Şi atunci, visa el cu voce tare, ai putea fi tatăl bunicului tău şi copilul celora cărora le-ai dat viaţă... Am fost arestat pentru că întârziam să-i găsesc întrebuinţare practică acestei teorii, ca să-l pot învia pe Marx, cu care conducătorii statului voiau să se consulte în nu mai ştiu care problemă foarte importantă...

Învierea are un caracter de simultaneitate... Odată cu Marx urma să înviem şi noi, cei de la Zarianka, iată de ce s-au temut cel mai mult temnicerii noştri, intervine preotul Ioan Florenski.

Acesta se opusese canonizării de către biserica rusă a lui Vladimir Ilici Lenin.

Când povesteşte despre toate acestea şi altele, încheie mereu cu fraza:

Har celora de la care vine răul.

Apoi le vorbeşte persoanelor care-l aud parcă s-ar adresa sieşi:

Să ne rugăm zilnic: dă-ne, Doamne, proaspătă suferinţa şi mai dă-ne puterea s-o putem duce. Omul devine tare prin suferinţă. Ea face parte din puţinele bucurii ale morţii.

A reflecta înseamnă pentru părintele Florenski a se mântui.

Acolo, în gândurile mele, mă întâlnesc cu Dumnezeu.

Mihai Ulmu îl întreabă ce crede de paradisul terestru.

O lume alcătuită doar din oameni bogaţi e o lume săracă.

Dar una alcătuită numai din oameni săraci?

E o lume care merită să piară.

Pe Mendelstam iadul nu-l mai sperie.

Unicul lucru despre care nu ştim nimic e paradisul. Infernul l-am cunoscut deja, la Kolâma.

Este oare capabil omul să fie fericit?!

Omul?! comentează Mendelstam. Ce fiinţă ciudată e omul! Dacă nu-i împrumuţi nevasta, dacă nu-i dai casa, dacă nu afirmi împreună cu el că plouă atunci când ninge, te împuşcă şi tot dânsul hotărăşte dacă merită să fii îngropat ori te lasă să te sfâşie lupii.

Omul e mereu egal cu el însuşi, concluzionează Nemunas. Oricând şi pretutindeni firea umană este aceeaşi. Dacă aceasta are de ales între bine şi rău, înseamnă că şi-a pierdut libertatea. Noi n-am pierdut-o şi nu o putem pierde cât timp binele ne este conduită.

Discuţiile se desfăşoară şi în „zonă", când intervin scurtele pauze din timpul prânzului.

De multe ori santinelele de pe margine, trăgând cu urechea la retorica lor, din care nu pricep nimic, strigă la ei:

Munciţi, putorilor! Şi mai închideţi-vă gurile voastre parşive. Că ni s-a făcut greaţă de lăturile voastre filozofice! Dracu' să vă ia, n-o să vă schimbaţi niciodată. Degeaba economiseşte ţara gloanţele cu voi.

Polemicile savanţilor îi enervează şi pe infractorii de drept comun:

Fi-r-ar ai dracu' cu capu' lor. Toată ziua se ceartă.

Ce ai, mă, cu ei, asta e plăcerea lor.

Kudreavţev, care e pus la curent cu tot ce se întâmplă în penitenciarul lui şi care crede sincer că aceştia s-ar fi ţicnit de atâta filozofie, comentează cu dispreţ speculaţiile cugetăreţilor:

Ăştia-s dintre cei care cată în cer şi nu văd în ogradă. Despre ce discută imbecilizaţii ăştia în închisoare?! Auziţi?! despre libertate! Şi asta când nimic n-a făcut un mai mare rău omenirii decât libertatea! Trebuie să fii orb de tot ca să nu vezi că omul se sufocă de prea multă libertate. De aceea el trebuie ţinut mereu cu o mână de beregată, ca să poată lua aer cu porţia, altfel ameţeşte şi nu vede lucrurile aşa cum sunt. Cum vorbesc flecarii aceştia dacă nu-s de faţă?! Cui vorbesc dânşii dacă nici noi nu suntem?! Cum poţi susţine că ideea e unica realitate?! E o tâmpenie. Realitatea sunt eu, cel cu bâta. Realitatea e hârdăul, păduchii, munca. Ei reduc realitatea la cât pricep dânşii. Nătărăii! Zău că o să ne aducă într-o zi la starea să-i punem la zid şi se vor convinge atunci cu toţii că un glonţ poate fi buricul pământului. Numai că pentru ei va fi târziu, prea târziu...