Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

26. Urâţi pentru dragoste

„Bogăţia, gloria şi puterea sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic... doar dragostea ne face egali cu zeii."
Henryk Sienkiewicz

Maria se acomodă uşor la viaţa de lagăr. După ce şefa penitenciarului, tovarăşa Skreab, le ţinea în fiecare zori de zi câte-un discurs despre misiunea camaradelor de viaţă ale bărbaţilor – aceea de a ieşi din bucătării şi dormitoare – pentru a edifica viitorul luminos, în care nu vor mai exista diferenţe de clase, de rase şi de sexe, Maria Răzeşu se îndrepta cu celelalte deţinute la construcţia şoselei Zarianka-Verhne-Kolâmsk.

De ce această deţinută zâmbeşte tot timpul? se întrebă alarmată în una din zile tovarăşa Skreab. Nu cumva e bolnavă?

Nu, cred că e mai degrabă îndrăgostită, i-a raportat mai-marele gardienelor. Când cad peste ea crengi grele de sus, dânsa râde, când se răneşte, cântă...

De cum auzi această noutate, chipul şefei penitenciarului căpătă ceva din alarma unui astronom care a stabilit prin calcule că meteoritul ce a pornit recent de lângă steaua Sirius ar putea să cadă peste mai puţin de un milion de ani chiar pe acoperişul casei lui:

Noi vom stârpi ca pe o buruiană rea acest sentiment meschin. Numai cretinii mai iubesc azi. În clipa în care l-am desfiinţat pe Dumnezeu, noi am desfiinţat şi dragostea, această prejudecată burgheză. Fata asta îşi bate joc de noi. Sau nu ştie că un deţinut pierde şi nişte drepturi: la corespondenţă, la vot şi la viaţa personală. Ea nu are niciun drept să se îndrăgostească.

Apoi adaugă, în concluzie, un pic nedumerită:

Iubeşte. E groaznic! Mă miră, o femeie atât de frumoasă, şi să iubească! Cum poate o femeie atât de tânără şi de minunată să se îndrăgostească?! Ce nu-i ajunge?! Dar noi vom proceda cu îndrăgostiţii aşa cum procedau spartanii cu infirmii lor: îi vom lichida. Puneţi-o la săpat fântâni.

A săpa fântâni în pământul veşnic îngheţat, unde trebuia să munceşti stând până la brâu în apa rece ca gheaţa, se considera o pedeapsă la Kolâma.

Dar Maria şi acolo zâmbea.

Zâmbetul îi acoperea toată faţa.

Maria Răzeşu le surâdea tuturor: colegelor de detenţie, gardienelor, norilor, arborilor, vântului, pietrelor.

Iar de la ea se contaminau şi alte deţinute. Şi schiţau şi ele câte un surâs timid şi abia perceptibil, atunci când nu le vedeau femeile din escortă.

Asta e bolnavă rău, concluzionă tovarăşa Skreab, şi până la urmă o scoase din fântânile care se umpleau cu apă mai înainte de a fi săpate.

Iar Maria Răzeşu era cu adevărat bolnavă. Era bolnavă de Mihai Ulmu.

Se străduia să doarmă mai puţin, pentru a căpăta timp să se gândească la el.

Îşi încheia rugăciunea din fiecare seară, pe care o îngâna sub pătură, cu numele lui: „Mihai".

Când era scoasă la tăiat taiga şi i se părea că n-o vede nimeni, ca o şcolăriţă naivă îi scrijelea cu bărdiţa numele pe coaja arborilor răsturnaţi.

Când nivela prundişul, aduna alături mai multe pietricele, care ar alcătui acelaşi nume fără asemănare: „M-i-h-a-i".

Acest nume rămăsese pentru ea ca o veşnică uimire în faţa vieţii.

„Copilul nostru... Vom avea un copil, al meu şi al lui Mihai", acest gând făcea ca inima să i se umple de o bucurie caldă şi nemărginită.

Maria Răzeşu vorbea singură cu sine sau cu vreo frunză rătăcită, sau cu vreo gâză pe care-o descoperea în preajmă, despre Mihai Ulmu.

Retrasă în sine, era cu el, discuta cu el, se sfătuia cu el.

Şi cu pruncul pe care-l simţea crescând sub inimă.

Şi în acele clipe se simţea cea mai fericită fiinţă de pe pământ.