Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

21. Ziua a şaptea

„A spune cuiva te iubesc este o invitaţie la veşnicie."

Deodată aud în bolţi un murmur care seamănă cu un ferăstrău ce ar tăia o creangă undeva deasupra. Se lipesc pe dată de trunchiul unui copac. Tot atunci trece, aproape atingând vârfurile arborilor, un aeroplan, dotat cu un proiector care scotoceşte împrejurimile.

În jurul lor nu sunt decât locuri prin care n-a călcat niciodată picior de om, natură sălbatică neatinsă de civilizaţie, pădure virgină, ape limpezi ca lacrima... Şi, cu toate astea, au sentimentul că iscoade îi pândesc de peste tot.

Când îşi dau seama de asta, cei doi se ţin şi mai strâns de mâini.

Deasupra lor vuieşte şi scârţâie, trosnind din mii de încheieturi, taigaua.

Uriaşă. Adâncă. Străină.

Când vântul şârâie de pereţii stâncilor parcă nişte voci înfundate, parcă un lătrat îndepărtat de câini, iar crengile trosnesc pe sus imitând cocoaşele unor arme care-şi trimit cartuşele pe ţeavă, ei se prefac că nu înţeleg, că nu aud, că nu văd, că n-au nimic cu această lume, pentru că nu fac parte din ea, şi nici ea din ei.

Pentru că dânşii se iubesc şi nimic nu e mai important decât dragostea lor.

Se înserează şi fiecare îi mulţumeşte în gând Celui de Sus pentru încă o zi dăruită. E ziua a şaptea de la evadarea lui Mihai Ulmu.

Când întunericul cade ca o perdea grea peste munţi, se aciuează între câteva pietroaie mari de pe valea unui râu.

Mihai şi Maria adorm ghemuiţi unul lângă celălalt. Dorm somn de piatră, ca înaintea unui drum lung.

La un moment dat, Mihai se trezeşte brusc. În lumina zorilor de zi vede un câine cât un viţel cum stă cocoţat, cu limba scoasă de un cot, deasupra Mariei, arzându-i faţa cu răsuflarea.

Imediat, Mihai face o săritură ca să-şi înfigă mâinile în beregata potăii, ce-şi propti pe dată ghearele în puloverul lui, ferfenițindu-l în zeci de bucăţi.

Maria se trezeşte, urmărind îngrozită încăierarea lui Mihai cu javra, care se tăvălesc încleştaţi pe viaţă şi pe moarte în locul acela îngust dintre pietre.

Mihai îi strânge cu putere gâtlejul ca într-o menghină aproape să-l sugrume, când aude în spatele lui un ţăcănit surd.

Lasă câinele, îl somează o voce spartă.

Cel care despiedicase revolverul ţinteşte în ceafa lui Mihai Ulmu. Cu el mai sunt alţi patru soldaţi, cu armele gata să tragă. Fiecare ţine în lesă un câine-lup.

Gata, s-a terminat piesa, intelighentule!

„Intelighent" în cercurile gardienilor de la Zarianka e o înjurătură de dispreţ.

Sus mâinile! Ridică-te! N-auzi?!

Mihai se ridică în picioare cu tot cu câine, fără să poată descleşta degetele încremenite din grumazul animalului. Îl scapă abia după ce simte o izbitură puternică în cap.

Nu da! strigă Maria, ca şi cum lovitura aplicată lui Mihai o fripse pe ea, şi, izbindu-se ca o leoaică, îi trage soldatului o palmă, care răsună până departe în taiga.

Imediat, un alt militar o izbeşte cu bocancul.

De ce loveşti o femeie, stârpitură? încearcă Mihai să scape din mâinile gonaşilor care-l prăvălesc la pământ.

Soldatul holbează ochii: se pare că abia acum acesta vede că în faţa lor se află o femeie şi-şi lasă mâinile în jos.

Las' că am mai văzut noi de-alde dânsa, şi vii, şi moarte! afirmă vlăjganul cu glas spart.