„Dacă suferi, înseamnă că eşti în întârziere faţă de lucruri.
Te afli acolo unde ele nu mai sunt. "Paul Valéry
Într-o pauză de prânz, Maria văzu o tânără care s-a apropiat de râu, a întins mâinile după nişte frunze, a rupt câteva şi le-a presărat pe apă, privind cum acestea fug la vale. Era sosită de câteva zile. Nu vorbea cu nimeni. N-a văzut-o niciodată zâmbind. Era mohorâtă, ca o fată nepoftită la joc. Se străduia să se ţină deoparte, să fie singură.
Maria s-a apropiat de ea, privirile li s-au întâlnit.
De ce eşti tristă? a întrebat-o.
M-am născut tristă.
Şi eu am venit pe lume plângând. Aşa mi-a povestit mama. Dar pe urmă mi-a mai trecut...
Eu n-am niciun vis împlinit, i-a mărturisit interlocutoarea cu un oftat. Ca şi cum nici nu m-am născut.
Iar eu am unul. Iubesc pe cineva.
E un deţinut?
Da. Mi-e soţ. Mihai Ulmu. Îi spuse numele, ca şi cum toată Siberia ar fi trebuit să-l cunoască.
Aşa-s toate măritate pe-aici la fel.
Nu, la noi e pe-adevăratelea. Suntem logodiţi. Iată...
Zise, şi scoase din buzunăraşul de la piept un inel de iarbă uscată.
Ce-i asta?
E inelul nostru de cununie.
Îl iubeşti?
Ceea ce simt pentru el nu e dragoste. E ceva mai mult. E un foc ceresc, un sentiment din cele care te împreună cu cerul şi face să te simţi Dumnezeu...
Avea necesitatea să se destăinuiască cuiva. Să împărtăşească ce simte, ce visează, ce gândeşte.
După câteva fraze, părea că se cunosc de când lumea.
Pe urmă, în altă zi, când fuseseră scoase la plimbare prin curtea penitenciarului, Vera, aşa o chema pe noua cunoscută a Mariei, o întrebă curioasă:
Aş vrea să aflu de unde ai atâta putere să zâmbeşti tot timpul?
Dar eu nici nu zâmbesc: aşa sunt eu. Când mă simt binedispusă, colţurile buzelor se duc singure către urechi.
Află de la mine: prea multă dragoste strică. Aici ca să supravieţuieşti, ar trebui să te gândeşti mai mult la tine decât la bărbatul cela. Cei din administraţie iau zâmbetul tău ca pe o sfidare. Când văd un om fericit fără permisiunea lor, le vine să-l linşeze. Te vor hăitui, până te vei resemna. Câţi ani mai are de făcut?
Cincizeci.
Până atunci s-ar putea să-ţi şi treacă.
Nu. Nu cred. Pentru că nu e nimeni ca el. Şi atunci, peste cincizeci de ani, dar şi peste optzeci, chiar bătrân şi acoperit de riduri, va fi tot el. Scrisorile pe care mi le trimite seamănă cu sufletul lui. Iată, citeşte ce-mi scrie...
Şi i-a întins patru bileţele, nişte bucăţele minuscule de hârtie (în penitenciare era o permanentă şi acută criză de hârtie) cu următoarele texte pe fiecare dintre ele:
„Te iu..."
„Mi-e dor."
„Ce faci?"
„Eu sunt bine."
Numai el putea spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte, îi zise Maria.
Şi ce înseamnă aceste silabe: „Te iu..."?! o întrebă Vera, curioasă.
Cum, ce înseamnă? Înseamnă „Te iubesc".
Dar ce înseamnă „Te iubesc?"
Vera nu primise la toată viaţa ei nicio scrisoare, dar nici nu-i spusese nimeni vreodată aceste două cuvinte.
Ce înseamnă?! deveni gânditoare Maria. E o frază care ne înalţă, la fel ca pe Iisus Hristos.
Vera o mai întrebă:
Câte zile ai petrecut cu el?
Numai şapte.
Tocmai şapte? exclamă interlocutoarea Mariei. Ce norocoasă eşti! Eu cu al meu n-am stat decât două ore.
Cum îl cheamă?
Eram atât de absorbită de el, atât de mult voiam să-l dezmierd, să-l sărut, să mă mângâie, să mă sărute, încât am uitat să-l întreb. I-am născut la Şirokaia Poleana şi un copil...
Aşa Maria Răzeşu află de Şirokaia Poleana.
Totul începuse cu mai mulţi ani în urmă.
În penitenciarele de pe peninsulă a fost anunţată întrecere socialistă între deţinuţi. Care mişcare stahanovistă, când pentru Alexei Stahanov munceau încă o sută de ortaci, cum le-a spus chiar unul dintre ei ajuns la Zarianka, iar dânşii trebuiau − de unul singur sau de una singură − să execute două-trei norme pe zi?! Flămânde, slabe, dezbrăcate, ce le păsa lor de fanioane, de panouri de onoare, de recorduri?
Şi atunci unuia dintre şefi, se pare, chiar lui Kudreavţev, i-a venit o idee.
Erau băieţi tineri, voinici în lagărul lui şi fete tinere, zdravene, frumoase în lagărul vecin.
Şi după o înţelegere cu tovarăşa Skreab, colonelul Kudreavţev îi anunţă într-o dimineaţă pe deţinuţii săi:
O sută de bărbaţi care vor munci cel mai bine vor fi duşi o dată pe lună la fete. La „damen-vals".
Tovarăşa Skreab îşi anunţă şi ea deţinutele:
Pentru o sută dintre voi care vor fi fruntaşe vom organiza o serată dansantă cu bărbaţi la sfârşit de lună.
Erau şi ele flămânde de dragoste. Unele – de-a dreptul sălbatice. Pentru câteva clipe de fericire trupească acestea au muncit ca sclavele săptămâni întregi.
Într-o sâmbătă, după cină, o sută de bărbaţi din cei o mie au fost duşi la baie, li s-au dat schimburi proaspete, au fost încolonaţi şi scoşi de către escortă la plimbare.
Bărbaţilor li s-a ordonat să cânte. Şi pentru prima dată cântecul „Katiuşa" a fost slobozit din tot pieptul, făcându-se auzit de tot oraşul.
Erau tineri, viguroşi: unii, ca şi unele dintre fetele frumoase, nu cunoscuseră dragostea până atunci.
Cele o sută de femei învingătoare în întrecere îi aşteptau într-o baracă special amenajată.
Erau curioase să-i vadă cum o să arate, ce le vor vorbi, cum vor face dragoste.
Nu de alta, dar viaţa trece pe alături şi acuşi te pomeneşti bătrână, iar dragoste n-ai mai reuşit să faci! Degeaba ai mai trăit! îşi ziceau.
Când bărbaţii au ajuns la lagărul de femei, au mai fost număraţi o dată, apoi escorta i-a condus până în pragul „barăcii dragostei".
Când au pătruns înăuntru, femeile au sărit pe dată ca să‑şi aleagă unul mai frumuşel. Aici ruşinea nu-şi mai avea loc, cele sfioase rămânând cu cei mai piperniciţi şi nearătoşi. Nu zadarnic acest soi de întâlniri fusese botezat „damen-vals".
Ele, femeile, aleg.
După ce şi-a găsit fiecare perechea, lumina s-a stins.
Fruntaşii în întrecerea socialistă şi-au căpătat astfel meritatele lor două ore de îmblânzire a instinctelor primare. Două ore − norma de dragoste.
La expirarea acestora bărbaţilor li s-a ordonat să iasă, iar femeile au rămas.
Încolonaţi, bărbaţii au mers în tăcere până la lagărul lor. Precum animalele care devin triste după împerechere, nimeni dintre ei n-avea chef de vorbă sau de cântec.
Femeile s-au întors şi ele mute în barăci.
Se vor revedea abia peste o lună. Dacă se vor mai recunoaşte. Cu condiţia că tot ei vor fi cei fruntaşi.
Această iniţiativă menită să stimuleze creşterea randamentului muncii a fost susţinută de Moscova şi recomandată şi altor penitenciare.
Multe dintre acele femei rămâneau însărcinate.
Şi atunci a fost făcut special pentru ele lagărul-maternitate de la Şirokaia Poleana, unde femeile erau duse să nască.
Fiind internate înainte de a naște, acolo acestea îşi creşteau pruncii până la vârsta de doi ani, când urmau să-i „predea statului".
Şirokaia Poleana, furnizor de materie primă pentru orfelinatele din ţară, făcea parte din politica de creare a omului nou.
Multe femei se străduiau să învingă în întrecere, „cu ghearele şi dinţii", cum se spunea aici, ca să participe la „damen-vals" şi să rămână gravide, iar timp de doi ani de zile să stea la „căldurică", la adăpost de frig şi viscol, şi să scape astfel de muncile prea grele.
Când „copilul născut din flori" împlinea doi anişori, acesta era mutat la o colonie-creşă specială, iar mamele – readuse în închisoarea de femei.
Se despărţeau de odraslele lor pentru totdeauna, iar numele care le erau puse de către autorităţi mamele nu-l mai aflau niciodată.
Li se spunea „copiii lui Stalin", pentru că erau crescuţi şi educaţi de mici astfel, ca aceştia să-şi dea, fără cea mai mică ezitare, viaţa pentru patrie, atunci când patria le-o va cere.
Vera se întorsese de câteva zile de la Şirokaia Poleana.
Am născut un băiat. I-am spus Robertino. Aşa mi-a plăcut mie să-i spun. Tatăl lui era un pic smead, şi când mi-a vorbit ceva, mi s-a părut că are accent. Nu ştiu de l-aş recunoaşte dacă l-aş întâlni vreodată. E atât de greu să iubeşti pe cineva fără să-i ţii minte chipul. Doar două ore am stat cu el, dar energia acelor clipe îmi va ajunge, sunt sigură, pentru toată viaţa. Mi se face câteodată un dor nebun de el. Dar cel mai mult – de Robertino. Iată de ce sunt toată vremea tristă. Când m-au despărţit de copil, am plâns, am ţipat, i-am muşcat şi i-am zgâriat pe toţi temnicerii. Abia după ce am leşinat, au putut să mi-l smulgă de la piept. Când îmi aduc aminte de el, îmi vine să mă urc pe pereţi. Sau să mă aşez în patru labe şi să urlu ca o lupoaică, de să răsune toată taigaua. În ziua când m-ai întrebat de ce sunt tristă, l-am visat că-mi cerea de mâncare şi eu nu aveam ce-i da. De atunci, în fiecare noapte, ascund câte o coajă de pâine sub pernă...
Maria o îmbrăţişă cu credinţa că acea femeie face parte din fiinţa ei şi-i mărturisi:
Peste câteva luni va trebui să nasc şi eu.
Când află acest lucru, Vera se ghemui în sine, ca un melc atins de mâna unui băieţandru. Tăcu. Ea nu ştia cum ar fi trebuit să încurajeze o mamă care urma să nască un copil pentru altă mamă, indiferentă şi crudă, chiar dacă aceasta îşi mai zicea cu emfază şi Patrie-mamă.
De ce ai muţit?!
Vera tăcea cu gura cusută.
După doi ani de zile să te pregăteşti ca să nu-l mai revezi niciodată, fetiţo, i-a spus într-un târziu Vera, prinzând să plângă, aşa cum plânge o femeie căreia îi moare cineva foarte apropiat şi drag.