„... câinii o vedeau pe Athena,
invizibilă pentru Telemac."Homer, „Odiseea"
Altele sunt relaţiile dintre oameni şi câini la Kolâma.
Cei mai mari duşmani ai oamenilor sunt câinii.
Cei mai mari duşmani ai câinilor sunt oamenii. Oamenii în haine vărgate şi în pufoaice cu numere. Aşa cred câinii‑lupi, care au fost dresaţi să ucidă tot ce poartă pufoaică şi haină vărgată.
Câinii simt mirosul de om de departe. Nările lor freamătă, adulmecă aerul. Tot cu nările ei îl deosebesc pe un temnicer de un deţinut. Deţinutul pentru ei e un altfel de om. Care trebuie prins, muşcat, strangulat. Aşa au fost dresaţi luni în şir. La şcolile de dresaj erau ţinuţi câteva zile flămânzi, apoi – sloboziţi într-o încăpere în care atârnau în cârlige pufoaice cu numere şi haine vărgate umplute cu câlţi, cârpe, lemne şi cu bucăţi de carne ascunse printre ele. Trebuiau să sară, să sfâşie pufoaicele şi costumaţia vărgată ca să-şi scoată halca de carne.
Ulterior era suficient să li se fluture o haină de deţinut pe dinainte, ca ei să devină fiare, să latre cu zgomot şi să se izbească înnebuniţi să rupă lanţul sau lesa în care erau ţinuţi.
În escortă, atunci când potăile ajung în drept cu deţinuţii, pe zăpadă rămân urme de salivă canină: se umplu de dorinţă să muşte pufoaicele, sperând că, de cum îşi vor înfige caninii, pe dată va cădea din ele halca de carne gustoasă, ca la dresaj.
În fiecare noapte cei 50 de câini-lupi erau sloboziţi din legători, în spaţiul dintre cele două garduri de sârmă ghimpată care împrejmuiau lagărul. Soldaţii puteau dormi liniştit. Ei ştiau că atunci orice evadare devine imposibilă. Aveau încredere în ferocitatea javrelor.
Deţinuţii îi vedeau pe toţi grămadă la lumina lunii, hârjonindu-se sau muşcându-se cu vrăjmăşie, stând pe şezut, în aşteptarea unei prăzi uşoare sau scâncind uşor la lună.
De cum auzea un zgomot oricât de mic, haita sărea în picioare, îşi ciulea urechile şi privea în direcţia sunetului, lătrând pofticios. Îi plăcea să-şi întreţină jocul mai ales în faţa porţii închise, parcă aşteptând de acolo să-i vină ospăţul. Angajaţii închisorii soseau abia în zori, când fiarele erau mânate într-o încăpere a lor, urmând mai apoi să-i ia în primire soldaţii şi să le prindă în lese.
Întreţinerea lor costa. Pe zi un câine-lup consuma cât cincizeci de deţinuţi, iar alimentarea celor 50 de zăvozi era cât a întregii închisori. Oamenii ştiau că umblă flămânzi din cauza lor. De aceea îi şi urau.
Dar acest sacrificiu merita, repeta Kudreavţev.
Era suficient să evadeze vreun deţinut şi câinii-lupi imediat îi luau urmele şi ţi-l găseau şi în gaură de şarpe.
Ei ştiau să-şi facă datoria.
Zilele ostaticilor semănau între ele ca trase la indigo. Una însă i s-a întipărit în memorie lui Ulmu, ea fiind legată de un câine. De un altfel de câine.
Lucrau lângă râu, când deţinuţii observară înotând către ei dinspre malul celălalt un căţelandru. Când ajunse aproape, nu putea ieşi din apă din cauza gunoaielor. Un deţinut vru să-l tragă din apă cu o nuia.
„Nu intra în apă, că te împuşc!"− i-a strigat un soldat. Dar câinele a ieşit singur. S-a scuturat de apă, împrăştiind mii de stropi scânteietori în toate părţile. Din blana lui ieşeau trâmbe de aburi. Apoi, adulmecând pământul, a trecut printre soldaţii şi câinii care-l lătrau cu dispreţ şi s-a apropiat de deţinuţi. Abia atunci toţi observară că acesta era rănit. Un chinez s-a apropiat de el, l-a mângâiat şi i-a vorbit ceva în limba lui. Era întâia oară când un deţinut atinsese un câine, iar javra nu s-a ferit de el şi nu l-a muşcat. Animalul şchiopăta. Lăsa în urma lui dâre lungi de sânge. Într-un fel acesta căuta ajutor la oameni. În acele clipe el avea ceva din disperarea lor.
Mihai s-a apropiat şi i-a pipăit rana.
Eşti medic?! l-a întrebat chinezul.
Tatăl meu a fost. Am deprins câte ceva de la el.
Câinele mârâi, luând o poziţie de apărare, dar se lăsă palpat.
Mihai Ulmu descoperi în coapsa lui un glonț vânătoresc şi, apăsând atent locul, se strădui să facă încetul cu încetul ca acesta să iasă din carne.
„Chan, rabdă", îi spuse chinezul, care-i încolătăcise strâns cu braţele capul, ca să nu muşte sau să fugă. Când glonţul căzu pe prundiş, scoţând un sunet subţire, căţelanul scânci recunoscător.
După ce-i spălă rana, Mihai i-o legă strâns cu foiţe din coajă de mesteacăn.
La ora plecării câinele rămase în zonă. A doua zi chinezul i-a adus din puţinul lor o fărâmă de pâine.
Când putu să meargă, îi însoţea până în lagăr şi înapoi.
Mergea printre ei, între câinii-lupi şi soldaţi, parcă ar fi fost şi el deţinut. Mergea în rând cu acei amărâţi, ca şi cum ar fi fost şi el condamnat cu dânşii la ani grei de temniţă.
Era un câine de neam prost. Pe care câinii dresaţi îl lătrau şi-l alungau înapoi în taiga.
Dar el se ataşase de acei oameni, de multe ori se repezea până-n crângurile din preajmă ca să vâneze mai mult puf de păsărele, apoi revenea. Nu avea stăpân de vreme ce nu se grăbea nicăieri, de vreme ce nu dispărea dintre ei.
În penitenciar, se pripăşea pe undeva pe sub panouri sau prin vreun loc mai dosit din curtea largă, iar în zilele de odihnă, participa la orele politice ale lui Kudreavţev: se ghemuia sub una dintre bănci şi asculta şi el. Intra cu toată lumea în club, ieşea cu toată lumea din club.
Deţinuţii îi ziceau Chan.
Era câinele lor.
Multora le amintea de viaţa de dinainte de închisoare, când avuseră un câine pe care să-l mângâie sau care să li se gudure pe dinainte.
Era pentru prima dată la penitenciarul de la „Zarianka-1" când un câine nu lătra gata să turbe, cu dorinţa să sfâşie, să rupă, să-şi înfigă colţii într-o haină de ocnaş.
Era pentru prima dată la penitenciarul de la „Zarianka-1" când se împrieteniseră nişte oameni şi un câine.