„1+1 fac 2. Dar 2 nu mai este 1+1."
Constantin Noica
„Iubito..."
. . . . . . . . . . . . . . .
„Nimeni nu mi-a zis „iubito!" vreodată. Primul care m-a numit astfel a fost cel la care ţin mai mult ca la viaţa mea...", se gândea Maria, întrebându-se: „Sunt oare multe femei pe lume care s-ar putea lăuda cu acest lucru?!"
Urmărea cum plouă peste Kolâma.
Ploaia îi amintea de Mihai.
Într-o zi din toamna în care Mihai Ulmu a venit în şcoala lor, aştepta cu alţi colegi şi colege sub arţarul uriaş din curtea şcolii să înceteze să plouă, ca să pornească spre casă.
Atunci a intrat în curtea şcolii şi domnul profesor Mihai Ulmu îmbrăcat într-un trenci subţire şi cu nelipsitul lui fes de schior pe creştet.
Sub arţar nu ploua şi elevii care până atunci erau numai râset şi veselie brusc amuţiră.
Câinele şcolii, Mutu, se ghemuia lipit de zidul şcolii, ud leoarcă.
Mihai Ulmu îi salută pe copii, se apropie de câine, îl îmbrăţişă şi-i zise:
Vino cu noi sub arţar, că aici nu plouă.
Abia atunci şi ceilalţi elevi observară câinele care stătea în ploaie. Acesta se lăsă adus sub arţarul bătrân, printre ale cărui frunze dese stropii nu răzbăteau: îşi scutură trupul de ploaie şi stătu cu ei până aversa trecu.
Apoi Mihai Ulmu intră în şcoală. Atunci Mariei i s-a părut că el s-a uitat pentru prima oară la ea. Îşi avea genunchii goi, părul ud coborând pe spate într-o cosiţă rebelă şi o rochie strâns lipită de trupul ei zvelt. Ochii lui se întâlniră cu ochii ei curioşi, dar numai pentru o clipită. Era convinsă că, dacă ar mai fi zăbovit încă o miime de secundă, s-ar fi putut întâmpla acea minune pe care o aştepta zi de zi şi noapte de noapte.
Dar el se grăbea. După ce a dispărut dincolo de uşa şcolii, ochii Mariei s-au prăvălit umpluţi de duioşie peste câmpiile care începeau dincolo de şcoala lor şi atunci a văzut în porumbiştile verzi cum înflorea curcubeul.
În noaptea acelei zile îl visă pe profesorul Mihai Ulmu cum o scosese în faţa clasei şi ea era cu lecţia neînvăţată.
A lipsi la orele domnului profesor Ulmu era identic cu un atentat la propria demnitate.
Fiecare dintre elevele clasei a douăsprezecea voia să se impună cumva în ochii lui.
Maria Răzeşu nu făcea excepţie. Era îndrăgostită. S-a aşezat în prima bancă, apoi – în ultima. Şi-a propus să înveţe cel mai bine, să fie cea mai bună, să vină cu răspunsuri excelente, dar strădania ei i se păru la un moment dat asemănătoare cu cea a unei albine care ar vrea să treacă prin sticla unui geam. Eforturile ei nu smulgeau din partea tânărului profesor decât un „Bravo, Răzeşu. Nota zece", rostit sec. Atât. Îi punea note mari fără să fi privit măcar o singură dată în direcţia ei. Apoi şi-a zis să nu înveţe deloc, să nu-şi facă temele, să fie insolentă, şi el tot n-a remarcat-o. Pe urmă a devenit iarăşi ea însăşi – cea mai bună elevă a Liceului din Poiana – şi parcă abia atunci a observat că în câteva rânduri şi-a trecut privirea, dar fără s-o reţină prea mult, şi peste umila ei persoană.
Mihai Ulmu privea la elevele lui şi nu le vedea.
Aşa vorbeau toate fetele.
Ca să se convingă de asta, într-o zi, când tocmai le fusese predată fabula „Pisica sălbatică şi tigrul", de Grigore Alexandrescu:
"...Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei
Sunt neam de dumnezei?" −
ea a venit la şcoală cu pisica în ghiozdan. Îi prinsese de acasă şi o fundiţă înzorzonată şi cochetă. Şi când Puffi, pisicuţa ei, a sărit din ghiozdan pe masa profesorului şi a prins să miaune, clasa a râs, profesorul s-a apropiat de felină, a mângâiat-o, dar n-a mai putut continua lecţia.
Maria a luat repede pisica în braţe:
Rog să mă scuzaţi, domnu' profesor. Credeam că aveţi nevoie de material didactic.
Şi clasa a râs şi mai tare.
Ulmu a zâmbit şi a început să le vorbească despre pisicile divine din Egipt, despre pisicile-ascete din India, despre cele din Siam şi Sumatra.
Maria era convinsă: dacă l-ar fi întrebat acum pe profesorul ei ce-şi aminteşte din acea lecţie, acesta ar reproduce în cele mai mici amănunte ce le spusese el despre pisici, ce declamase din Alexandrescu, şi-ar aminti, poate, despre felina cu fundiţă care apăru ca din senin pe masa lui, dar despre ea, era foarte sigură de asta, nu şi-ar aduce aminte nimic‑nimicuţa.
Şi asta o umplea cel mai mult de ciudă şi o necăjea cel mai tare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Stătea mereu – şi când lucra, şi când n-o prindea somnul în patul ei din baracă – de vorbă cu el, îi povestise toată viaţa ei, se sfătuia cu el, îl întreba, îi răspundea la întrebările pe care-şi închipuia că i le pune.
Îşi amintea de logodna lor din taiga, aduna fraze pe care nu reuşise să i le rostească şi i le spunea ca şi cum s-ar fi aflat alături:
Ştiam că ziua aceasta va fi cea mai frumoasă zi a vieţii mele.
De unde ştiai?!
Pentru că mi-am pregătit de mică sufletul pentru ea. Numai moartea m-ar fi împiedicat să nu fie. Dar − cel mai puţin – nişte oameni.
Crezi?
Da, câteodată mă gândesc că m-am născut pentru această zi.
E atât de importantă ea pentru tine?
Cea mai importantă. Toate fetele din şcoala noastră te iubeau. Dar eu ştiam că dintre toate mă vei alege pe mine.
Vrei să spui că te-am ales eu?!
Desigur! Eu știam că mă vei prefera celorlalte colege.
De ce crezi asta?
Pentru că te iubeam cel mai mult. Şi pentru că mi-ai fost juruit...
De către cine?
Când eram mică, m-am dus cu bunica la biserica din stânca de pe Răut şi m-am rugat: „Doamne, dă-mi multă‑multă iubire, pe care s-o pot dărui celuia care o va merita cel mai mult". Şi când am gândit asta, Iisus a avut îngăduinţă şi pentru mine şi, în timp ce i se băteau palmele în cuie şi era scuipat şi batjocorit de către ostaşi şi prostime într-o icoană de deasupra altarului, m-a privit de pe cruce cu un surâs dureros şi blajin pe care l-am văzut numai eu, şi atunci am ştiut că îmi eşti juruit...
Dar nici nu mă ştiai.
O fată, de regulă, îşi cunoaşte logodnicul cu mult înainte de a-l vedea. Trebuie doar să aibă răbdare, să-l aştepte ca să se bucure împreună de clipa care îi va întâlni. Mulţi dintre oameni nu-şi află niciodată împlinirea pentru că n-au răbdare nici s-o caute, nici s-o aştepte. Eu am avut. Şi mi-am întâlnit-o.
Care împlinire?! când din cauza mea eşti acum închisă. Chiar nu-ţi pare rău, nu regreţi?
De ce să-mi pară rău, de ce să regret? Când eu mi‑am ales destinul.
Destin legat de Siberia?
Nu, destin legat de tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .