„Dacă nu este Dumnezeu, totul este permis."
Fiodor Dostoievski
Primul interogatoriu avu loc în sediul NKVD‑ului, instalat în clădirea fostei episcopii din centrul judeţean.
Imaginile cu mucenici sfâşiaţi de fiare sau de martiri urcaţi pe ruguri încă nu fuseseră răzăluite de pe pereţi, ceea ce-i acorda sălii în care fusese introdus Ulmu o sobrietate bizară. Între sfinţi ce propovăduiau şi îngeri care fâlfâiau din aripi, pe un perete, chiar deasupra mesei anchetatorului, dintr-un portret uriaş îl fixa cu privirea lui aspră conducătorul Statului. Era acelaşi portret din clasa lui, doar că de dimensiuni mult mai mari.
La o masă stătea un bărbat de vreo 30 de ani. Se vede că era un delicat: arbora o ţinută de aristocrat, avea o haină elegantă aruncată pe umeri, faţa lui era palidă, ca acoperită cu o mască de teatru, dreasă cu un machiaj de nuanţe diferite, privirile − melancolice. Îşi pilea, fără să se grăbească, unghiile.
Într-un târziu, îşi puse un lornion, se uită în direcţia lui Mihai Ulmu, îl scrută o vreme şi zise:
Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici.
Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.
Mihai Ulmu vru să se aşeze, dar nu văzu în cameră nici un alt scaun.
Aa, scuzați-mă! Scuzați-mă!, repetă el. Am uitat că ieri am trimis toate scaunele din biroul meu arestaţilor prin celule. Închipuiţi-vă că în celule nu ajung scaune. Vă rog să vă aşezaţi pe scaunul meu.
A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu.
Acesta îi mulţumi şi rămase să stea în picioare.
Anchetatorul se dovedi foarte vorbăreţ:
Domnule profesor, vreau să-ţi fac o mărturisire: deţinuţii ăştia mă plictisesc. Nu ştiu să întreţină o conversaţie. Cei mai mulţi nu realizează că nu stau în faţa unui anchetator, ci mai degrabă în faţa unui preot. Care aşteaptă spovedania. Eu nu desfăşor anchete, eu le oficiez. Ştiu să ascult ca nimeni altul, iar acest lucru este cel mai important în profesia noastră. Ancheta e un ritual, unul aproape religios. Pentru că eu vreau să-l ajut pe un deţinut ca acesta să se elibereze de tot ce-i apasă sufletul, conştiinţa, dar şi imaginaţia. De aceea cei mai mulţi nu se mărturisesc atât de cele ce le-au făcut, cât, mai ales, de cele pe care ar fi putut să le facă. Eu, fiindcă veni vorba, sunt un artist: ştiu să fac dintr-o cameră de torturi, domnule, un templu. În cazul dumitale este important că ai recunoscut că eşti vinovat.
Dar nu am spus că sunt vinovat.
Încă n-ai spus că eşti vinovat. Dar vei spune.
Ce anume? Ce aţi fi dorit să vă spun?
Nimic. Pentru că eu ştiu totul.
Apoi anchetatorul i-a vorbit despre Piramidele din Egipt, despre premierele din acest an de la Teatrul vienez de Operă, despre Galeria Tretiakov, pe care o vizitase altădată aproape săptămânal cu familia, şi numai despre arestul lui Ulmu – nimic.
După mai multe ore de monolog, anchetatorul, plin de amabilitate, i-a spus :
Domnule profesor, vreau să vă rog, dacă nu vă deranjează acest lucru, evident, să vă puneţi semnătura pe aceste file.
Şi i-a pus la dispoziţie mai multe foi îngrijit dactilografiate, mai degrabă nişte studii ştiinţifice în care se vorbea, cu argumente de netăgăduit, despre anacronismul şi necesitatea demolării Piramidei lui Keops ca monument al muncii sclavagiste milenare, despre transformarea Teatrului de Operă din Viena, ca mostră a barocului burghez, într‑un cămin pentru oamenii fără căpătâi din acest oraş, despre stringenţa distrugerii Galeriei Tretiakov, ca simbol al gusturilor retrograde ale claselor parazitare, şi că el, Mihai Ulmu, a şi lucrat în acest sens, elaborând mai multe planuri de a le arunca în aer cu tot cu faraoni, primadone şi tablouri...
Domnule anchetator, dumneavoastră sunteţi ca şi mine un om serios şi nu credeţi în cele expuse aici... Vă asigur că nu m-am gândit niciodată la aşa ceva...
Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu! Vă cred pe cuvânt. Misiunea mea este alta. Eu nu fac decât să provoc sincerităţi. Atribuţia mea s-a încheiat, de altfel. Mi-a părut bine să vă cunosc. La revedere. De fapt, adio, domnule Ulmu. Îmi pare rău... Transmiteţi salutările mele strămoşilor.
„Ce tip ciudat", şi-a zis Mihai, când păşea pe coridoarele fostei episcopii însoţit de cei doi soldați din escortă.
I s-a spus să aştepte în coridor.
Apoi a fost introdus într-o altă sală.
La o masă şedea un ins cu o scăfârlie rotundă, ca trasă cu compasul, rasă complet, cu o faţă lată şi fălci de buldog, cu un piept uriaş îmbrăcat în tunică militară, având mâini de muncitor, toate numai bătături.
Bună ziua, domnule..., zise Mihai, dar nu-i desluşi gradul militar şi lăsă fraza neterminată.
Mă, porni să strige militarul, tu eşti cel care povesteşti poezii?!
Şi, fără să aştepte răspunsul, se ridică în picioare şi prinse să se plimbe încolo şi încoace prin cameră, întrebându-l nervos:
Mă, scorpie capitalistă, tu de ce eşti duşman al poporului?!
Mihai tăcu şi din motiv că nu înţelese întrebarea. Acela repetă:
Mă, de ce urăşti poporul? Ce rău ţi-a făcut ţie clasa muncitoare, jigodie ce eşti?!
Cum putea el „să urască poporul", pentru care refuză catedra, dar şi repartiţia, ca şef de promoţie, în unul dintre marile oraşe ale României, cerând să fie trimis la o şcoală din provincie...
Dar, se întrebă în gând, e posibil oare ca între timp cineva, cine?! să-i fi schimbat poporul, cel pe care-l iubea enorm, tot aşa cum fusese schimbată şi puterea?! Nu putea să admită.
Fusese până în acea zi atât de împăcat cu lumea întreagă, era fericit cu cărţile, cu visurile, cu gândurile, cu lecţiile sale, nu-i venea să creadă că ceea ce i se întâmpla era adevărat. De ce? De ce? De ce? Se întreba, fără să găsească vreun răspuns. De ce i se întâmplă tocmai lui ceea ce i se întâmplă? El, care – la sfatul părinţilor săi – s-a străduit mereu să fie bun, onest, corect cu toată lumea şi să se ţină cât mai departe de politică. Unul dintre profesorii săi, A. C. Cuza, care preda economia politică la Universitatea din Iaşi, îşi lansă un partid care preconiza transferarea în masă a evreilor din România în Madagascar, promiţând săracilor că le va repartiza fiecăruia câte o dugheană de-ale acestora, la ore le cerea studenţilor să vină îmbrăcaţi în cămăşi albastre. Aceştia erau preferaţii lui. Adepţii lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul Gărzii de Fier, purtau cămăşi verzi, cei de stânga purtau cămăşi purpurii. Pe Mihai nu-l preocupau aceste mode vestimentare. El avea o cămaşă albă cu ozoare basarabene, cusută de maică-sa.
Se strădui, într-o lume politizată până la absurd, să facă abstracţie de politică. Dar iată că nu făcu ea, politica, abstracţie de el.
Cred că am nevoie de-un avocat, rosti Mihai.
Avocat?! Tu-ţi dai seama, bă, iresponsabilule, pe ce lume te afli?! Eşti un criminal, şi mai doreşti şi avocat?!
Va trebui să dovediţi că sunt criminal, a afirmat Mihai.
Vei dovedi-o chiar tu! zise anchetatorul lovindu-l puternic cu pumnul peste faţă. Scrie aici...
Şi-i puse imediat în faţă o foaie albă şi un toc:
Ce să scriu?! întrebă Ulmu.
Ştii tu prea bine ce să scrii.
Iată că nu ştiu.
Scrie de ce vrei să destrami Uniunea Sovietică... Din ce an ai devenit agent al serviciilor secrete româneşti, americane, engleze, franceze şi japoneze... De când ai încropit organizaţia antisovietică al cărei conducător eşti... De ce-l urăşti pe tovarăşul Stalin... Scrie tot, amănunțit.
Apoi a început să-şi arunce într-un mod straniu ochii peste cap.
Ticălosule! Tovarăşul Stalin nu te lasă să crapi de foame, nu doarme nopţile, gândindu-se ce bine să-ţi mai facă, iar tu pui la cale atentate la viaţa lui. Şi încă, pe deasupra, mai eşti şi agent al imperialismului mondial! Astea poporul nu ţi le va ierta!
Se apropie de el şi-l apucă de pulover.
Mă, contra, ia zi de ce ţi-ai bătut joc de conducătorul mondial al popoarelor?! Aşa cum i-ai scos tu ochii din portret, aşa am să ţi-i scot eu acuşica pe ceşti doi ai tăi din frunte...
Şi-l lovi.
Nu voi scrie nimic.
Ai să scrii, pramatie! Cine te crezi?! Mie îmi place să discut cu ăştia de-alde voi, rafinaţii, mai ales când ţin degetul pe trăgaci. Atunci nu aveţi curajul să mă contraziceţi. De unde dracu' aţi apărut atâţia, paraziţilor?! Ştiţi numai să sugeţi sângele clasei muncitoare.
Fu dus apoi sub escortă într-o celulă adaptată dintr-un depozit de la subsolul episcopiei.
Celula de acolo semăna cu o groapă comună, ticsită de cadavre vii, arestaţii stăteau ca chibriturile în cutie, unul lângă altul: cei vreo treizeci de reţinuţi încăpeau în cei câţiva metri pătraţi numai stând înghesuiţi în picioare, iar nopţile nu puteau dormi decât sprijinindu-se unii de alţii, sufocându-se din cauza lipsei de aer, unii dintre ei pierzându-şi cunoştinţa, iar alţii stingându-se fără să mai aştepte sentinţa; astfel că fiecare dintre aceşti oameni se bucura într-un fel când era scos la anchete ca să fie bătut.
Depozitul nu avea geamuri. Dar ochii i se obişnuiseră curând cu întunericul.
Cum se afla chiar lângă perete, treptat descoperi că zidurile celulei erau acoperite cu sute de inscripţii – fraze de adio, adrese, nume, mesaje disperate. O frază îl impresionă cel mai mult: „Anunţaţi-o pe mama mea, Cornea Elena din Căpriana, județul Lăpuşna, că am fost împuşcat la 2 iulie. Cornea Liviu, 1 iulie 1940". „Cine intră aici e un om mort", mai citi.
Om mort... Nu, nu! Nu putea fi vorba de el. E o nedumerire, o greşeală, o confuzie.
Căută şi el ceva ascuţit. Găsi un cui, pe care-l scoase cu greu, cu ajutorul unghiilor, din talpa unuia dintre pantofii săi. Vru să-şi scrijeleze numele. Dar se răzgândi. Şi notă un vers:
„Doamne, tu te ţii de glume..."
Un rând din G. Topîrceanu. Şi peretele nu i se mai păru atât de posomorât.
A doua zi fu dus din nou în faţa anchetatorului, care îi propusese să aştearnă pe hârtie „tot ce ştie".
Dar Mihai Ulmu nu scrise nimic.
Şi iar fu bătut.
A treia zi – la fel. Anchetatorul se dovedi a fi un bătăuş de forţă. De cum acesta zâmbea cu toată faţa, Mihai ştia că se pregăteşte să lovească.
A patra zi l-au scos la căderea întunericului şi l-au legat cu lanţuri de calea ferată, ameninţându-l că, dacă nu declară tot, nu ce ştie el, ci ceea ce doreau ei să declare, va fi călcat de tren. Doar că, în noaptea aceea, prin acel centru de judeţ nu trecu niciun tren.
A cincea zi reprezentantul clasei muncitoare – atunci Mihai descoperi pentru sine că bătăturile de pe mâini nu proveneau deloc de la activităţi de producţie, ci de la „corecţiile" pe care le administra zilnic „duşmanilor poporului" – bătu în el ca la fasole, cu încă doi gardieni, unul dintre aceştia având o imensă mustaţă răsucită.
Când gardienii îi fixaseră degetele şi i le strânseră cu partea dinspre balamalele uşii, Mihai leşină.
Când îşi reveni, cel cu mustaţă făloasă îi aşeză dinaintea ochilor o foaie scrisă şi-l întrebă:
Mă, tu ştii să semnezi?!
Da...
Atunci semnează, îi zise mustăciosul şi-i luă mâna cu mâna lui, făcând o semnătură deşirată dedesubtul foii.
Imediat după asta, tot el îl bătu cu simpatie pe umăr şi-i oferi o ţigară. Deşi nu fumase niciodată, Mihai o luă instinctiv, dar nu ştiu ce să facă cu ea, o puse între degetele umflate şi, când acela voi să i-o aprindă, se gândi la umilinţa la care era supus, la faptul cu cât sadism îi striveau aceştia ultimele rămăşiţe ale demnităţii umane din el, şi aşeză ţigara înapoi pe masă.
Mulţumesc, nu fumez, a murmurat Mihai.
Uite-aşa, Mişa, a intervenit şi anchetatorul fălcos, cruzimea acestei lupte între clase ne sileşte să facem lucruri câteodată lipsite de delicateţe. Iar chelfăneala e o chestie de rutină. Dacă te-aş fi iertat, aş fi dat dovadă de slăbiciune de clasă. Trebuie să mă înţelegi. Ce, crezi că pe mine nu m-a durut pumnul când te loveam sau laba piciorului de şuturi? Ai oase tari, drace! Dar dacă nu biruiam noi în revoluţia din '17, biruiaţi voi. Şi eu eram cel bătut, iar tu-mi trăgeai cu papucii-n ficaţi. Asta e diferenţa. Ştii care a fost cea mai mare ofensă adusă mie personal ca reprezentant al clasei muncitoare?! Că, atunci când ai intrat în acest birou, mi-ai zis... cum mi-ai zis?! „Bună ziua, domnule!" Puteam să-ţi iert orice, mă înţelegi?!, dar această jignire n-am putut să ţi-o iert. Vezi ce înseamnă educaţie greşită, burgheză?! Ea te-a nenorocit pentru o viaţă! Mâine să fii gata, c-o să-ţi asculţi sentinţa.
Duceți-l, a ordonat el celor doi bătăuşi de serviciu.
În drumul către celulă cel cu mustaţa burzuluită i-a spus:
Eşti băiat deştept c-ai semnat. Ţi-ai semnat graţierea.
Şi cum Mihai, se pare, nu făcea eforturi să priceapă, gardianul adăugă:
De regulă, voi, ăştia, duşmanii poporului, sunteţi puşi la zid. Dar, pentru că ai fost cooperant cu anchetatorii, pedeapsa capitală îţi va fi înlocuită cu 25 de ani de muncă silnică. 15, 20 sau 25 de ani trec repede. S-o ştii de la mine. Iată, eu parcă mai ieri aveam 25, şi-acum am 50 de ani bătuţi pe muchie.
Dosarul lui era încheiat.
A doua zi o escortă îl scoase pe Mihai Ulmu din celula suprapopulată cu mâinile la spate şi-l introduse în incinta largă a catedralei episcopale, în care mai aşteptau alte câteva sute de persoane – profesori, medici, ţărani, studenţi, elevi... Pe mulţi dintre ei îi cunoştea de la seminarele metodice, pe alţii îi văzuse prin centrul judeţean sau chiar la nunțile şi cumetriile din Poiana lui...
La o masă acoperită cu stofă roşie, aşezată în fostul altar, prezida celebra „troikă", care alcătuia tribunalul.
La început instanţa vorbi despre ei, cei prezenţi acolo, că s-au făcut vinovaţi de crime grave la adresa poporului, de acte de sabotare a procesului de industrializare a agriculturii, de trădarea patriei lor noi – URSS (în care, de altfel, unii nu reuşiseră să trăiască decât câteva ore până a fi arestaţi), de agitaţie antisovietică, de conspiraţie contra statului, toţi urmând să fie condamnaţi conform articolului 66 al Codului de procedură penală al Ucrainei...
Ucraina era un stat vecin.
A fost citită o listă lungă de nume, printre care Mihai Ulmu şi-l auzi şi pe al său.
Apoi membrii tribunalului s-au retras în camera de consiliu pentru a delibera asupra vinovăţiei şi pedepsei, unde au stat până către seară, cum vorbeau între ei cei din gardă, jucând poker.
Când şi-au făcut prezenţa, unul dintre ei, fără să se uite în vreo foaie, a scrutat cu priviri de uliu catedrala largă şi a început să împartă sentinţe, arătând cu degetul:
Ţie, ţie şi ţie! 25 de ani!
Ţie, ţie şi ţie! 20 de ani!
Ţie, ţie şi ţie! 15 ani!
Mihai se nimeri mai aproape de altar şi primi 25 de ani.
Totul se desfăşură ca într-un vis urât.
Pentru prima dată în acea seară Mihai Ulmu fu hrănit: un polonic de apă chioară cu câteva urme de fasole într-o gamelă, plus o felie de pâine. Dar el nu s-a atins de mâncare. Un bătrân de alături i-a spus:
Foamea va veni mai târziu. Acum ţi-e frică. Iar frica alungă foamea. Trebuie să te sforţezi să mănânci, ca să poţi supravieţui.
Nu-i era frică. Altul era sentimentul pe care-l trăia în acele clipe.
Peste câteva ore Mihai Ulmu împreună cu alţi condamnaţi ca şi el fuseseră urcaţi într-un camion, care-i duse la gară. Aici îi aştepta un tren negru ca şi noaptea care se lăsă peste acel orăşel basarabean.
Gara era înconjurată de militari şi câini.
Fură urcaţi în vagoane-temniţe, cu ferestrele zăbrelite.
Trenul porni cu mult după miezul nopţii, lăsând în urmă peronul cu soldaţi şi viaţa sa de până atunci spulberată.
În acea zi lui Mihai Ulmu pentru prima dată în viaţa sa i se făcu ruşine că aparţine neamului omenesc...