„Nu-i înveţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii, îi înveţi ceea ce eşti."
Jean Jaurès
... — Domnu' profesor! se auzi Ulmu strigat de cineva la poartă. Când ieşi, îl văzu pe un sătean cu cuşmă de miel şi cojocică, încotoşmănat ca de iarnă, cu chip slab şi nas borcănos:
Domnu' profesor! Sunteţi aşteptat la şcoală, apoi slăbănogul coborî vocea în şoaptă:
Acolo s-a întâmplat ceva.
Rostind cuvintele, a privit speriat în jur şi a dispărut pe o străduţă lăturalnică.
Ulmu s-a îmbrăcat repede şi a ieşit din casă. Până la şcoală nu întâlni pe nimeni, ca şi cum satul era părăsit.
În pragul şcolii îşi scoase de pe cap fesul de schi, eliberându-şi pletele lungi şi negre ca de cărbune. Presimţi ceva rău înainte de a deschide uşa clasei: liniştea din interior i se păru nefirească. Îşi aminti vorba: când copilul stă prea cuminte, în mod sigur a făcut o şotie.
Când apăru în cadrul uşii, toată clasa stătea în picioare, iar în faţa ei se mişca înainte şi înapoi, nervos, cu tocul pistolului bălăbănindu-i-se la şold şi cu mâinile întinse înaintea sa, ca şi cum s-ar fi luat de piept cu un duşman nevăzut, comisarul din ajun.
Aa, şi domnul... tovarăşul profesor! – aproape că ţipă acesta. O să trebuiască să răspunzi şi dumneata împreună cu aceşti ţânci în faţa tribunalului clasei muncitoare. Numai uită-te ce-au făcut învăţăceii dumitale...
Abia atunci Ulmu văzu portretul lui I. Stalin aruncat după catedră. Cineva îi desenase cu cărbune peste mustaţa căruntă o altă mustaţă mai veselă, inelată şi avântată către frunte, unde mai avea conturate şi o pereche de corniţe... Iar portretul lui Eminescu – aşezat la locul său din faţa clasei. Ulmu schiţă o umbră de zâmbet şi poate că ar fi râs cu poftă, dacă nu s-ar fi postat între ei acest militar spumegând de furie.
Aş vrea să ştiu cine a făcut asta?! – tuna şi fulgera militarul. Altfel, toată clasa va fi trimisă în Siberia. Toţi ca unul, ţâncani nenorociţi şi nerecunoscători. Cine şi-a bătut joc de tatăl nostru??! Recunoaşteţi, puilor de năpârcă! urla comisarul, plimbându-se furios prin faţa elevilor.
Tu?! i se adresă acesta lui Ştefan Albac, luându-l de piept.
Acela nu spuse nimic.
Tu? se apropie el de Liviu Dragu.
Nici Dragu nu răspunse.
Era clasa lui. Abia acum Mihai Ulmu şi-a dat seama că, de fapt, nici n-o prea cunoştea. Erau copii mari, nici nu observase când au crescut, oameni în toată firea, dârji, cu demnitate şi caracter, îşi zicea în gând, minunându-se de ei, în timp ce individul care începuse lecţia de azi în locul său umbla printre bănci cu spume la gură. În curând urmau să se despartă. Erau ultimele lecţii. Cei mai mulţi vor deveni plugari (le zicea: „Omul cu carte ştie să ţină mai strâns coarnele plugului"), profesori, ingineri, medici, se gândea el cu mândrie, dar în primul rând – Oameni. Oameni cu literă mare, aşa şi-i dorea. Oaspetele devenea tot mai iritat. Îşi înfipse degetele boante în umărul Mariei Răzeşu, premianta clasei.
Tu ai făcut-o?
Maria îl privi cu dispreţ şi buzele i se întredeschiseră ca pentru un reproş sau un scuipat:
Ieri aţi...
Dar profesorul nu-i permise să-şi continue fraza. Se avântă spre comisar şi-i dădu la o parte mâna de pe umărul elevei Răzeşu:
Ia mâna, scorpie! De ce-ţi baţi joc de nişte copii?! Ei n-au nici o vină. Eu, da, eu am făcut toate astea. Şi şterge-o! Ieşi imediat din clasă!
Aha! strigă comisarul mirat. Dumneata, vasăzică! Bănuiam eu! Ai să capeţi pentru asta un glonţ în ceafă, diversionistule!
Apoi sări la o parte din faţa lui, de parcă s-ar fi ferit ca Ulmu să nu-l găurească cu privirea.
Se întoarse cu faţa roşie de mânie, ca un rac la temperatura de fierbere, spre clasa care stătea înmărmurită.
Cuib de viespi! O să vă arătăm noi! zbieră el şi, luându-şi portretul „profanat" subsuoară, ieşi trântind uşa.
Eminescu rămase, învingător, deasupra tablei din clasa lor. Ulmu urcă la catedră, se aşeză pe scaun, îşi sprijini capul în palme, apoi, după o pauză, spuse:
Aşezaţi-vă, elevi! Să ne continuăm lecţia. Despre ce am spus că vom vorbi azi?!
Era foarte greu să-i readucă pe elevi la atmosfera lecţiei de care, era sigur, se pregătiseră ca niciodată. Dar el urma să-şi revină primul şi să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Spuneam că astăzi vom vorbi despre dragoste. Da, da, despre dragoste. Maria Răzeşu, citeşte poemul „La steaua", îi zise el celei mai bune eleve din clasă, pe care o observase că aşeză volumașul poetului pe masă.
În acea linişte de după furtună, vocea ei cristalină răsună ca într-un amvon:
— La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă...
Toată clasa era numai ochi şi urechi. Poemul lui Eminescu îi ajută să creeze o ambianţă de încredere şi sinceritate atât de necesară unei discuţii de suflet.
Poetul Eminescu, zise Ulmu, crede că iubirea îl poate face pe om mai bun, mai frumos, mai puternic. Că de Iubire are parte doar cel care dăruieşte Iubire. Că prin dragoste omul cunoaşte nemurirea. Dar tu, Maria Răzeşu, ce crezi despre dragoste?! i se adresă profesorul elevei care mai stătea în picioare.
Mă gândeam că dacă ar fi să scoţi din Biblie câteva întâmplări, nişte psalmi, unele file şi chiar pe unii profeţi cu cărţile lor, ea tot Biblie rămâne; dar dacă scoţi din ea Iubirea, aceasta devine o carte oarecare...
Era o fată zveltă, năltuţă, cu gâţe negre lungi, ochi albăstrui-verzui, frunte luminoasă şi pomeţi mereu înflăcăraţi. Să fi avut ea acel curaj nebun de a-l fi înfruntat pe mai-marele lumii?!
O completează Liviu Dragu:
Dacă într-o căsătorie numai unul e fericit, atunci ambii sunt nefericiţi...
Să fi descoperit chiar el acest adevăr, mai înainte de a-l cunoaşte?! E fiu de plugar. Îi place să are şi să semene pământul. Are chipul ars de soare, păr ca pana corbului şi un început de mustăcioară. Să fie oare el acela care a avut îndrăzneala să-şi apere poetul drag?!
Dacă iubeşti sau nu?! E ca şi cum ţi-ar fi indiferent dacă trăieşti sau nu. Când iubeşte, omul devine ceilalţi sau celălalt, şi abia atunci este puternic cu adevărat. Alături de iubire, dintre toate harurile dumnezeieşti, Apostolul Pavel punea răbdarea. Să avem răbdare să ne iubim semenii, chiar pe cei care o merită mai puţin.
Costin Radu, „preotul" clasei. Visează să urmeze teologia. Are pe chipul său un calm care trezeşte încredere. Simţul dreptăţii să-l fi făcut tocmai pe el să se ia de piept cu noua putere?!
De unde cunosc ei aceste lucruri?! se întreba Ulmu. Îi tratase mereu ca pe nişte copii şi iată-i cum gândesc − ca nişte maturi. Ridicau mâna unul după altul... Ce spun ei printre cuvinte?! Ce sugerează?! Ce îndeamnă?!
Tristeţea din dragoste e cea mai frumoasă tristeţe din lume...
Oana Răutu, o fată roşcată, pistruiată, cu ochi cenuşii. Speră să se facă profesoară. Un profesor trebuie să fie un exemplu de dreptate şi pentru ceilalţi. Ea să fie aceea?!
Ana Ionescu:
Dragostea te ajută să deschizi poarta înţelegerii lucrurilor, a oamenilor, a lumii, a propriilor sentimente. Dar şi-n lumină poate fi întuneric, precum şi-n tristeţe poate fi bucurie. O bucurie te poate înălţa, dar te şi poate înfrânge. Adevărata iubire e cea care-ţi dăruieşte aripi...
Şerban Brad:
Eu aş compara o iubire adevărată, pentru că de ea e vorba, cu o furtună iscată din senin pe o mare liniştită, cu valuri uriaşe care trec peste diguri, pătrund în oraşe, se revarsă peste ziduri înalte, surpă maluri priporoase, răstoarnă stânci...
Alecu Stan:
Cine afirmă că iubeşte omenirea fără a fi iubit măcar pe cineva din această omenire minte...
Dumitru Gusti:
Căsătoriile fericite nu au istorie. Dacă Romeo şi Julieta ar fi fost fericiţi, n-ar fi ştiut nimeni de ei.
Petru Diac, poreclit şi „bufonul clasei", are totdeauna bancul potrivit la locul potrivit:
Şi totuşi iubirea reciprocă e o raritate, ca o floare de mac în mijlocul unui lan de grâu. Câteodată noi, oamenii, vopsim o cioară ca să pară albă, nu fiindcă ne place culoarea ei. Un om trebuie iubit pentru ce este, nu pentru ce ne-ar plăcea să credem că este...
Cam trist de astă dată.
Viorica Niţă:
Alegem să suferim din dragoste, pentru că suferinţa din dragoste ne ajută să înţelegem de ce trăim, ce trăim şi ce preţ are viaţa noastră...
Elevii se completează, se contrazic pe alocuri, gândesc cu voce tare... de unde ar putea ei şti toate astea?! I-a tratat mereu ca pe nişte băieţandri şi fetișcane. Sunt aceiaşi, cei pe care i-a cunoscut el dintotdeauna. S-a schimbat doar ceva în ei, în felul lor de a fi, de a înţelege lucrurile, medita profesorul Ulmu. Au deprins multe în anii lor de şcoală. Dar cel mai important e faptul că au învăţat să gândească. Ca să poată fi ei înşişi.
Se făcu şi mai atent la fiecare nuanţă, era tot o aşteptare faţă de fiecare cuvânt pe care urma să-l audă, acest nesaţ era şi ca o încununare a activităţii sale de pedagog în această şcoală. Clasa la care era şi diriginte avea examene de absolvire peste câteva zile. După care urma să plece fiecare pe drumul său. Ce-i aştepta?! Nu ştiau nici ei. Nu bănuia nici dânsul.
Dar, ascultându-i cum gândesc, se bucura că sunt liberi‑liberi şi ar fi fost astfel chiar şi cu cătuşe la mâini şi la picioare, pentru că învăţaseră să gândească şi să se comporte ca nişte oameni liberi. Ei nu se vor împăca cu minciuna, ei i-au făcut dreptate poetului drag, n-au permis ca acesta să fie umilit.
Cel mai mult le aprecia demnitatea omenească, cea pe care reuşise s-o cultive în fiecare dintre ei. Turma nu are demnitate, chiar dacă atacă sau se apără. Omul o are şi, atâta timp cât nu o părăseşte, el nu poate fi învins.
Trecuseră câteva ore bune şi ei mai aveau încă multe să-şi spună.
...Iubirea care mişcă sori şi stele...
Poemul lui Dante. Elevul său Bogdan Brusture, ţăranul ţăranilor, citea din cartea cărţilor. Dar ritmul versurilor era unul de alarmă, alarmă citi dintr-odată şi pe feţele elevilor săi. Îşi aruncă atunci privirile spre fereastră. Lângă primărie, devenită „soviet sătesc", văzu oprindu-se un camion cu soldaţi. Aceştia coborâră repede din caroserie – erau vreo treizeci de militari, care înconjurară, ca într-o manevră plină de risc, cu armele pregătite să tragă, chiar clădirea în care se aflau ei. Câţiva soldaţi în frunte cu un locotenent tinerel pătrunseră în şcoală. Bogdan, deşi privea în ochii profesorului şi nu vedea ce se întâmplă în curtea şcolii, începu să se bâlbâie:
Da..., zise el şi se opri.
„Mai scurt, mai scurt, până când rămâne din mulţimea de cuvinte, din nesfârşirea de fraze – o singură silabă, care spune totul", îşi zise Ulmu.
Da, iubirea nu poate fi decât afirmare.
Soldaţii nu bătură la uşă. Unul dintre ei o împinse cu patul armei.
Douăzeci de copii, care vorbeau despre dragoste, tresăriră înspăimântaţi. Patruzeci de ochi îi ţintuiră şi-i opriră în prag pe intruşi.
Ulmu părăsi catedra, îndreptându-se către străinii care se postară în uşa deschisă. Ieşi în coridorul şcolii şi închise uşa în urma lui.
Dumneata eşti profesorul Mihai Ulmu?!, îl întrebă cu voce gravă locotenentul.
Eu sunt. Ce doriţi?!
În numele Puterii Sovietice şi al Guvernului URSS, eşti arestat ca duşman al poporului.
Clasele celelalte erau în vacanţă. Numai elevii din cursul superior se mai aflau în şcoală în aşteptarea examenelor. Într-o clasă de alături mai mulţi copii aveau consultaţii. Când aceştia ciuliră urechile la răpăitul de cizme de pe culoar, profesorul pensionar Spiridon Cocea deschise uşa să vadă ce se întâmplă, dar un soldat se apropie în viteză, îl împinse înapoi în clasă şi-i zise în şoaptă:
Sunetul de recreaţie încă n-a fost. Stai cuminte în clasă, moşule.
Acela, alb ca varul, încercă să protesteze cu voce slabă:
Dar, domnilor...
Uşa i se închise însă cu un pocnet surd în faţă.
Ulmu îl măsură cu privirea pe locotenent.
Dumneavoastră sunteţi superiorul?
Exact.
Văd soldaţi postaţi pe sub fiecare geam, nu am unde fugi. Rog doar să-mi permiteţi să închei lecţia, le dau elevilor tema pentru acasă şi merg cu domniile voastre unde doriţi.
Un soldat încercă să-l lovească, dar locotenentul, un tânăr cu mustaţă abia mijită, cu ochi înguşti, mongoloizi, îi făcu semn să se oprească.
Bine, te aşteptăm... Cinci minute.
Ulmu intră în clasă şi trase uşa după el. Ce le putea spune, din cele pe care n-a reuşit să le spună timp de luni de zile, în doar cinci minute?! Îşi învinse tremurul mâinilor şi încercă să fie cât mai calm posibil, străduindu-se să arate binedispus.
Ooo! Dragilor! Voi, se pare, sunteţi cu toţii îndrăgostiţi... V-aţi pregătit bine pentru lecţia de azi. Mă bucur pentru voi. Ca o concluzie aş putea afirma şi eu: neamul nostru e condamnat să iubească. El nu s-a raportat niciodată la lume, ci a raportat lumea la el. El a iubit-o, fără să aştepte totdeauna să i se răspundă cu aceeaşi intensitate. Dragostea este duhul care se împrăştie în materie pentru a o însufleţi, a o spiritualiza, ca să capete şi ea, astfel, proprietatea de a iubi...
Vorbea fără grabă, cu o blândeţe suspectă a vocii, de parcă elevii lui nu ştiau de soldaţii care-l aşteptau după uşă, de parcă cele cinci minute pe care le căpătase de la locotenent se egalau cu o veşnicie.
Iar acum notaţi în caiete tema pentru acasă. Liviu Dragu, treci la tablă şi scrie...
Dragu ieşi din banca sa şi luă în mâini creta de lângă tablă.
Ulmu dictă:
„...A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!"
Pentru când ne vedem data viitoare – pregătiţi această temă.
Nu le spuse nici „La revedere!", nici „Pe curând!", îi cuprinse cu privirea şi, schițând un zâmbet încrezător, ieşi din clasă. Pe coridor îl aştepta locotenentul tinerel. Îi spuse în şoaptă ofiţerului:
Vă rog să mă înţelegeţi, sunt profesorul lor de literatură... Vă implor. N-aş vrea să mă vadă mergând în cătuşe sau ţinând mâinile la spate, ca un arestat...
Bine. Vă înţeleg. Fiindcă am fost şi eu câţiva ani profesor de literatura rusă la Kazani...
Când ieşiră în curtea şcolii, elevii care se buluciră la ferestre îl văzură pe profesorul lor cum discută paşnic cu ofiţerul, urmaţi de cei 30 de soldaţi mergând în dezordine. Ostaşii urcară în caroseria camionului, iar locotenentul îi făcu loc în cabină alături de el şi profesorului Ulmu. Când puse piciorul pe scara cabinei, Ulmu întoarse capul şi văzu toată clasa lui îngrămădită la ferestre. Nu le făcu semn cu mâna, ca gestul lui să nu fie interpretat greşit. Zâmbi încă o dată, zâmbi larg, în timp ce-şi ocupă locul în cabină alături de ofiţer, cu gând că zâmbetul lui nu putea să nu fie văzut de către elevii cărora le fusese mai mult decât profesor şi diriginte, le fusese un prieten...
Camionul se puse în mişcare. Prin Poiana nu treceau mai mult de patru-cinci maşini într-un an. Gâştele şi copiii nu se grăbeau să se ferească din calea lui. Sătenii se dădură la garduri, urmărindu-l cu o anumită curiozitate. Tot satul îl văzu pe profesorul Ulmu aşezat între şofer şi locotenent ca pentru o plimbare, discutând veseli.
Poiana era potopită de verde. Livezile licăreau de cireşele coapte. Lanurile foşneau aurii.
Drumul care ducea către reşedinţa judeţeană urca un deal luuung de vreo zece kilometri.
La mijlocul dealului camionul opri gâfâind. Aici profesorul Ulmu a fost îmbrâncit din cabină, ca un sac cu cartofi; apoi, după ce i se puseră cătuşele la mâini, fu împins dincolo de prelată de braţele vânjoase ale soldaţilor şi aruncat pe duşumeaua acelui camion militar. Dar acest lucru nu-l văzu decât o bătrânică, Safta, ce se nimeri în acea zi să strângă vreascuri dintr-un crâng de salcâmi de pe marginea drumului, care îi vorbi cu mare frică unei măhălence, care povesti şi ea alteia care, la rându-i, istorisi până către seară ceea ce auzi întregului sat.
Dar nimeni nu le crezu, de vreme ce ofiţerul care venise în acea zi la şcoală era chiar prietenul profesorului Ulmu, oferindu-i acestuia locul de alături în cabina autovehiculului.
După ce nu s-a întors în aceeaşi zi la Poiana, mai multă lume a presupus că Mihai Ulmu fusese mobilizat în armată, unde era mare nevoie la acea oră de cunoscători ai limbii germane, sau că a fost trimis în România, unde ar face revoluţie socială, sau că fusese angajat ca medic militar, profesie pe care o deprinsese de la tatăl său...
Vorbe erau multe, toate alimentate de faptul că profesorul de literatură întârziase să se reîntoarcă în localitate...
...Mihai Ulmu avea să revină la şcoala lui din comuna Poiana abia peste 13 ani.