Sunetul gratiilor trase cu teamă și prudență în urma ei era cel mai cunoscut sunet pentru Malikah Zahir, care s-a întors în Crucea Nopții imediat ce se crăpă de ziuă, urmând să fie încarcerată înapoi.
Adrenalina din vene ar fi trebuit să îi ajungă până la ieșirea din carceră, suficient cât să nu o ia razna chiar complet, singură într-o cutie rece de metal, de parcă ar fi fost îngropată de vie la nesfârșit și blocată într-un coșciug prea strâmt. Știa că nu are niciun sens să strige după ajutor, în prăpastia în care se adâncise, ecoul strigătului ei rămânea neauzit. Întotdeauna neauzit. Nu își mai irosea strigătele, deci. Își continua declinul în liniște, pentru că liniștea năștea monștrii cei mai periculoși. Exact așa cum îi plăcea.
Cassian renunțase la a-i mai pune cătușe, având în vedere faptul că mâna ei era abia gipsată, deci oricum nefuncțională, lucru care i-a făcut pe colegii lui de la Jandarmeria mobilă să strâmbe din nas și să creadă că femeia primește vreun tratament special din partea gardienilor, lucru care nu era nici pe departe adevărat. Suferea la fel de mult precum oricare altă deținută, însă în ziua respectivă, era o deținută de la care Cassian nu reușea deloc să își abată gândul. Și nu doar în ziua respectivă, doar că atunci era încă și mai rău. Noaptea trecută îi zdruncinase puțin convingerile cu privire la ea, însă își păstră opiniile pentru el.
A înaintat pe holurile întunecate ale închisorii încă adormite, pe drumul către carceră, avându-i pe Cassian și pe Palacios în spatele său, însă calea le-a fost tăiată de directorul Sandoval, care îi aștepta cu mâinile la spate, la intrarea în Galerie. Purta un costum gri șobolan și o cravată roșie ca sângele, un plus de eleganță și rafinament într-un hău uitat de Dumnezeu. Chipul său era acum unul blajin și plăcut, nici urmă de superioritate sau aroganță. Teatrul perfect. Malikah se opri la doar câțiva centimetri de acesta, un prim gest imediat de sfidare.
- Bine ai revenit, Malikah, îi ură directorul, susținându-i privirea. Îmi pare rău să te văd rănită, sper că te simți mai bine după noaptea de îngrijiri medicale, păru îngrijorat, privindu-i brațul.
- Mă simt excelent, directore, îi zâmbi ea. Chiar mă gândeam să mă apuc de karate în vederea recuperării, artele marțiale sunt fascinante atunci când ai un handicap.
- Mă bucur, râse imediat acesta. Știi, Malikah... m-am gândit mai bine asupra deciziei de a te ține atât de mult timp la carceră. A fost o decizie spontană, mânată de presiunile create, de mânia, poate, însă mi-am dat seama că ar fi inuman din partea mea să îți continui pedeapsa în condițiile date. Te poți întoarce la regimul normal de astăzi, ca un semn de... pace, dacă dorești. De la anarhie, la pace, i-a propus, având încă zâmbetul pe buze.
- Nu știu dacă pot face față la atât de multă generozitate, îl ironiză femeia, încă fixându-l cu privirea. În spatele său, Cassian și Palacios se priviră scurt unul pe celălalt, neștiind la ce să se aștepte sau ce naiba urmărea Sandoval cu acel exces subit de bunătate.
- Te rog, obișnuiește-te, zâmbi încă și mai larg Sandoval, fără a-și trăda nicio urmă de sarcasm sau răutate. Doar oameni suntem cu toții, nu? Diferența de statut nu ne face inamici, nu trebuie să ne facă. Tocmai de aceea am și ținut să te aștept personal aici, și nu să te chem în biroul meu, așa cum procedez de obicei. Noi doi am început colaborarea cu stângul. Nu aș vrea să îți creez niciun fel de disconfort sau... să te simți amenințată în vreun fel de mine. Eu sunt de partea ta.
- Amenințată, repetă amuzată, făcând un pas înainte, amenințată nu. Dar nu cred că asta e de fapt lucrul care vă apasă, directore. Cred că dumneavoastră vă simțiți amenințat, și vreți cumva s-o dați la pace ca să vă liniștiți. Directorii din Tadmor au fost depășiți, iar lucrul ăsta vă sperie, pentru că nu înțelegeți. Am dreptate? Oamenii mereu se sperie de ceea ce nu înțeleg.
Cassian se abținu să nu își dea ochii peste cap. Din nou făcea pe deșteapta și căuta ceartă acolo unde ar fi putut să fie liniște. Dar ea nu suporta să fie liniște în preajma ei, nu? Trebuia să facă circ în fiecare zi. Sigur că nici el nu căzuse în plasa directorului, însă asta nu însemna că trebuia să-l scuipe fix în față, așa cum proceda Malikah.
Palacios pur și simplu își lăsă privirea în podea, prins între ciocan și nicovală, așa cum se simțea de obicei, de altfel. Sandoval nu se lăsă enervat, din contră, o trată cu același calm cu care o și întâmpinase, un soi de tandrețe oficială care îi venea ca o mănușă. O compasiune de gheață pe care o mima ca un actor desăvârșit.
- Te voi lăsa să te odihnești acum, cedă el până la urmă. Fetele se pregătesc de micul dejun, așadar, dacă ți-e foame, cantina e deschisă deja pentru voi. Iar legat de Tadmor, dacă îmi permiți, eu te admir. De parcă ai fi făcut pactul cu Diavolul, doar cei foarte curajoși pot face asta fără să se frigă.
- Bine, i-a răspuns simplu, privindu-l cu suspiciune și atenție. Dacă îmi permiteți și să trec... zise, iar Sandoval îi eliberă calea înainte de a termina fraza, făcându-i semn cu mâna să treacă liniștită.
- Dacă ai nevoie de ceva, știi unde mă găsești, zise el apoi.
- Nu voi avea, păru că îl asigură, continuându-și drumul până la poarta înaltă de gratii, pe care i-o deschise tăcut Cassian cu ajutorul cardului de acces.
Malikah nu l-a mai privit nicio secundă, nici pe el, nici pe director, depărtându-se lent în mulțimea de uniforme galbene, părând o pasăre întunecată de pradă într-o colivie plină de canari inofensivi, pornindu-și vânătoarea într-o singură aripă. Bărbatul privi fără să vrea în urma ei preț de câteva momente, doar cât timp gratiile îi despărțeau din nou, ca o barieră între lumea ei și a lui.
- Am auzit că a făcut necazuri la spital, zise Sandoval imediat după plecarea ei, privind-o de asemenea cum pleacă. Ce s-a întâmplat acolo?
- Nimic grav, vorbi Cassian primul, spre marea bucurie a lui Palacios, pe care deja îl trecuseră toate transpirațiile. A vrut să o vadă pe Vargas după ce a fost atacată la baie și noi am crezut că e o tentativă de evadare. Atâta tot, ridică relaxat din umeri.
- Atâta tot? repetă, neîncrezător. De ce a vrut să o vadă, știind că riscă un glonț în spate?
- Nu știu, răspunse simplu. Nimic important, oricum, e obișnuită să își riște viața. Prostii ale femeilor, vorbesc tâmpenii toată ziua.
- Da, râse, așa sunt doamnele, nu? Niște ciocănitoare... toată ziua, vorbesc, vorbesc... domnii, în schimbi, sunt mai tăcuți. Nu spun nici cât ar trebui să spună, continuă să râdă.
- Probabil, se menținu Cassian pe poziții, prinzând imediat atacul subtil pe care i-l aruncase. Nu știu ce fac alții, eu mă uit doar în curtea mea.
- Tu știi cum a fost, Palacios? Ești ceva mai deschis la comunicare, ceva mai atent? îl fixă directorul cu privirea, studiindu-l în amănunt, de parcă l-ar descoase. Bărbatul înghiți în sec. De Sandoval îi era teamă, însă Cassian îi era prieten, iar prietenii nu se trădează. Ochii directorului păreau două detectoare de minciuni; îl mâncau palmele și îi transpira ceafa.
- Domnule, nu știu nimic în plus față de Cassian, zise până la urmă. Am fost împreună pe tură tot timpul, pentru a evita situațiile neprevăzute.
- Și, totuși, iată că a apărut o situație neprevăzută! păru că glumește, dând din palme, însă era mai serios ca niciodată.
- Da, păi, cam așa e cu situațiile neprevăzute. Nu le poți preveni, că dacă ai putea, n-ar mai fi neprevăzute, interveni Cassian, în același spirit fals glumeț.
Directorul continuă micul joc, dar nu mai puse presiune pe cei doi gardieni în a-i spune întreg adevărul, cel puțin, nu în acel moment. Trecu încet pe lângă cei doi, lovindu-l ușor și amical pe Palacios în braț în trecere.
- Bine, băieți, atunci vă las, ridică apoi mâinile în aer. Tură ușoară, fără situații neprevăzute vă doresc, le-a urat înainte de a se retrage către biroul său din capătul holului pentru personal.
De partea opusă, haosul închisorii începea să se dezmorțească din ce în ce mai mult. Palacios aproape se lipi cu totul de Cassian, care se încruntă imediat ce îl simți venind ridicol de aproape.
- Trebuia să îi spunem că a atacat o asistentă, la naiba! îi șopti. Aproape a omorât-o, ești nebun? Vrei să fim complici la tentativă de crimă? Trebuia să îi spunem tot, de ce nu i-am spus?
- Calmează-te, îi răspunse pe un ton foarte calm. Dacă nu există reclamație, nu există faptă, nu? Așa funcționează legea ca la manualele de Drept.
- Tu te auzi?! aproape izbucni.
- Bine, bine, cedă, ai dreptate, la dracu', știu. Dar oricum e în închisoare deja și nu mai iese de aici mult și bine, n-am face decât să-i îngreunăm și mai tare viața de rahat pe care o duce aici și să-l înrăim mai mult pe Sandoval, care, să fim serioși... abia așteaptă un motiv să-i facă zile fripte.
Palacios tăcu, depărtându-se puțin și oftând cu năduf.
- Nici nu știu de cine să mă feresc prima dată, mărturisi, înfrânt. De Malikah sau de director? Sunt amândoi nebuni și noi picăm la mijloc.
- Calmează-te, noi n-avem nicio vină. Doar ne facem treaba, deci, ia-ți salariul și vezi-ți de viață, îl încurajă.
- Ușor de zis, greu de făcut. Tu de ce nu îți iei salariul și îți vezi de viață? se rățoi la el, și era atât de amuzant când făcea asta. Cassian râse.
- Păi, viața mea e nasoală. Prefer să stau în închisoare și să fac pace între demenți, ridică amuzat din umeri. Am și diplomă pentru asta, tichete de masă, asigurare de sănătate...
- Mai taci! râse până la urmă și Palacios. Auzi, de ce crezi că a lăsat-o liberă pe aici? Mai avea de stat ceva la carceră.
- Habar nu am, dar ceva îmi spune că vom afla cât de curând, zise, apucându-și pachetul de țigări pentru a-și face rondul de dimineață. Luase tură dublă din nou, dar încă nu resimțea oboseala. Se simțea încă pe baricade, doar că avea nevoie de o țigară sau două.
- Ne vedem mai târziu, îl salută pe Palacios, care porni în propria sa tură dublă pentru ziua aceea. Și el fugea de propria viață cât de mult putea.
În timp ce Palacios intră în Sala de Mese și Cassian își aprinse o țigară binemeritată în curtea încă goală la acea oră încă matinală, Sandoval se așeză la biroul său impunător din lemn masiv de abanos, ducând la buze o ceșcuță din porțelan fin, pictată amănunțit în stil japonez, plină doar pe jumătate de ceai negru fierbinte cu un strop de lapte. Luă o înghițitură pe care o savură, fixându-și privirea asupra ecranelor care arătau imaginile surprinse de camerele de supraveghere în timp real.
De la biroul său, Sandoval se simțea Dumnezeu. Putea vedea totul, tot timpul, avea acces și putere în fiecare unghi și asupra fiecărei mici ființe din lumea Crucii. Totuși, privirea lui a rămas fixată asupra deținutei 666, privind-o cum intră în celula ei și se așază pe marginea saltelei, trecându-și ușor degetele prin părul întunecat. Directorul mări imaginea până la refuz, portretul Malikhai ocupând întreg ecranul.
- Malikah Zahir, îi rosti vag numele, urmărindu-i din umbră fiecare mic gest și fiecare mică mișcare. Rămase cu ceașca în mână, strângând-o între degete din ce în ce mai tare cât timp o privea pe femeia în negru, simțind o nevoie acută de a distruge orice are în apropiere.
Fără să își dea seama, sparse ceașca în palmă, turnând restul de ceai pe birou și împrăștiind cioburile pe podea. Câteva picături mari de sânge cald i-au pătat manșeta cămășii de un alb imaculat, dar nici că simți durerea. Părea prins într-un soi de transă indusă.
Ochii lui au rămas fixați asupra Malikhai, care, la rândul său, privi preț de numai o singură clipă fix în obiectivul camerei de supraveghere.