Aveam o durere al dracului. Madara mă întinde grijuliu pe bancă.
Observ că piciorul meu era legat şi mă mir deoarece eu nu am văzut când mi l-a legat. Şi eu care credeam că nu e aşa grav azi dimineaţă. "Nu, nu are nimic." şi acum uite cum este legat şi amorţit. Poate trebuia să-i acord mai multă atenţie. Poate nu se ajungea la asta dacă îl tratam din timp. Oricum, nu puteam să văd în viitor. Data viitoare o să fiu mai prudentă. Adică, totuşi! De la o nenorocită de căzătură am ajuns să fiu legată la picior!
El mi-a luat capul între palme şi l-a aşezat uşor în poala lui, trezindu-mă din gândire.
-Eşti bine? mă întreabă el privindu-mă atent în ochi şi intimidându-mă un pic.
-Nu... răspund sincer.
Îmi mângaie bărbia şi mă sărută pe frunte protector făcându-mă să roşesc. Se joacă cu o şuviţă de păr din capul meu şi îmi place al naibii de mult când face asta. Închid ochii şi mă bucur de atingerea lui fină. Îmi trege capul spre el şi îmi sărută copilăreşte obrazul. Buzele lui catifelate creează dependenţă.
Sunt roşie ca racul. De ce face asta? Vrea numaidecât să mă vadă roşie din cap până în picioare? Sau care e motivul? De ce e aşa drăgăstos dintr-o dată? Sau poate...mereu a fost aşa? De ce sunt aşa atentă la comportamentul lui acum? Acum câteva săptămâni nu voiam să-i văd chipul în niciun fel şi acum mă las purtată de val în braţele lui, poate admirându-l. Admirându-l pe el, tot ce are mă fascinează şi tot ce face mă intrigă.
Şi mă întreb câteodată, de ce nu a renunţat la mine? Oare nu s-a săturat să lupte atât? Şi pentru ce luptă mai exact? Pentru mine? Sau vrea ceva de la mine? Şi stau lăsându-l să îmi mângâie obrazul şi să mă privească dulce şi mă gândesc cu ce scop face toate astea. Niciodată nu am avut parte de aşa multă afecţiune, poate doar de la părinţii mei dar aceea e altfel de afecţiune. Îl privesc în ochi şi văd iubire. Iubire pentru ce?! De ce să mă iubească?! De ce pe mine?! Eu care sunt rea cu el şi nu îl iert cu toate că-l iubesc. Aşa e, sunt proastă. Îl iubesc dar nici gând să-l iert. Ce vreau eu de fapt să obţin de la el? Nu vreau scuze, pe alea nu le cred. De ce se întâmplă toate astea? Totul e aiurea. Aiurea, îţi zic!
Orochimaru şi Itachi apar şi ei cu nişte feţe îngrijorate.
-Saya, cum te simţi?
-Prost. Mă doare capul şi piciorul.
Mă pun în fund pe bancă şi mă uit confuză la cei trei. De ce le pasă de mine? Nu merit grija lor, sunt o nenorocită...
O nenorocită...
Nu îi înţeleg! El de ce mă iubeşte chiar dacă eu nu-l iert? Iar lor de ce le pasă de starea mea? Nu înţeleg... Nu merit atenţia lor. Nu merit privirile lor îngrijorate.
-De ce vă pasă?! îi întreb disperată dezvăluindu-mi gândurile.
-Saya, ce ai?
-Cum ce am?! Nu înţeleg de ce vă pasă! Sunt o nenorocită! O mare ipocrită şi vouă încă vă pasă de starea mea? Eu nu merit! Nu vă meri- iar apoi sunt întreruptă de îmbrăţişarea lui Madara.
Mă strânge tare şi tremură ținându-mă in braţele lui. Rămân confuză cu braţele nemişcându-le. Madara zice cu o voce tremurândă:
-Să nu te mai prind că zici asta în viaţa ta, da?
Îmi cobor glasul fiind acum moale şi spun:
-Dar de ce? De ce vă-
-Saya, nu e nevoie să înţelegi. E vorba de sentimente.
-Nu merit sentime-
-Taci! zice el cu disperare în glas strângându-mă la piept.
Îndurerată, răspund îmbrăţişării lui şi îmi cufund capul în pieptul lui. Aş fi vrut să mă descarc, dar nu pot. Parcă sunt seacă, seacă de toate. Nu am nimic, decât o inimă care le-am dat-o lor. O inimă care o merită, dar eu nu merit inimile lor.
-Saya... Să nu mai zici prostii de astea în viaţa ta, înţeles? zice Madara parcă având o frică în glas.
De ce i s-a schimbat comportamentul asa brusc? De ce tremură? Nu am zis nimic greşit dar el ţine să mă contrazică. E ciudat... E...îngrijorare şi frică. Asta văd în ochii lui când îmi zice cuvintele astea. De ce frică? De ce să-i fie frică? Si totuşi a sărit repede să mă contrazică, să-mi dovedească contrariul. Mă pune pe gânduri toată situaţia asta. Aşa săritor... Când eu încercam să zic că sunt o nenorocită iar el a încercat să mă contrazică?! El nu crede că sunt aşa? Cumva e orb? Sau de ce nu vede asta la mine? Dar stai...mai văd ceva în ochii lui. Ceva numit..."iubire"?! Dacă mă iubeşte înseamnă că nu vede că sunt nenorocită? Dar mereu am fost aşa... De ce m-a iubit dacă eu am fost din totdeauna o idioată. Poate el... Nu! Nu am nicio explicaţie. Doar...mă las purtată în braţele lui şi încerc să uit.
-Bine... răspund într-un final.
