În următoarea dimineaţă m-am trezit pe canapea- în acelaşi loc în care am stat aseară după ce am venit din oraş.
Eram învelită cu o pătură bej, de catifea, subţire. Eram puţin mahmură, aş putea zice. Şi primul lucru pe care l-am văzut când am deschis ochii a fost un braţ aşezat pe umărul meu ce mă zgâlţâia uşor.
-Iubito, îţi sună telefonul, îl aud pe Madara şoptindu-mi la fel de somnoros ca mine.
Cu viteza melcului, m-am ridicat de pe canapea, am luat papucii de casă şi m-am îndreptat spre bucătărie căci telefonul fix suna.
Ciudat, oare cine o fi?
-Bună?
-Hei, sunt Saby. Te sun tocmai de la hotelul metropolitan Nagano.
-Opaa măi şateno, dar sună extravagant. Cum merge luna de miere? mă aşez pe scaunul din bucătărie într-o poziţie ciudat de comodă şi potrivită pentru a asculta bârfe de hoteluri.
-Păăăi cu ce aş putea începe? Hotelul e rai. Are 13 etaje, exteriorul din sticlă. Crede-mă, chiar e extravagant.
-Ohh, să faci poze şi mi le arăţi când vii.
-Oh, deja am făcut câteva poze când Orochimaru dormea pe şezlong, chicoteşte Saby.
-Nu-mi spune ca aveţi şi piscină!
-Ei bine, vei fi nevoită să auzi asta pentru ca aşa e.
În timp ce Saby îmi povestea despre un incident cu bagajele la hotel, Madara a intrat în bucătărie ca un motan mofturos întrebând prin semne cu cine vorbesc la telefon.
Eu am mimat pe buze literele S-A-B-Y, iar el a înţeles şi s-a apucat de gătit micul dejun.
-
Oh, trebuie să mergem să mâncăm şi după să vizităm un oraş antic de prin zonă. Te sun şi mâine.
-Sigur, mai vorbim.
Şi astfel am terminat conversaţia.
-Ce mai face Saby? întreabă Madara în timp ce prăjea ouăle.
-Au o lună de miere grozavă!
-Şi noi vom avea una extraordinară...
Mirată, îmi ridic sprâncenele şi zic:
-Adică? Noi ne căsătorim?
-Logic. Şi dacă nu, atunci te sechestrez aici. Aşa că nu ai de ales, o spune acesta cu o lejeritate prea hilară.
-Pot anunţa poliția de pe acum?
-Eşti o rea, zice acesta bosumflat.
Îi arăt limba şi îi zic:
-Mă pupi în fund.
-Vaai, pentru criticala asta ţi-o iei grav, fetiţo.
Şi astfel am început a alerga prin casă exact cum făceam la vârsta de 16 ani. Brunetul era pe urmele mele însă din fericire eram cu 4 scări înaintea lui.
O clipă mă uit în spatele meu şi îl văd pe Madara cel de 17 ani, nesimţit şi poate prea pervers. Însă apoi imaginea actuală revine şi un zâmbet nostalgic îmi apare pe faţă.
Ăsta am vrut să-mi fie viitorul...
Şi chiar ăsta este. Acum singura mea dorinţă este să îmbătrânesc alături de el.
El- băiatul violent de liceu ce s-a schimbat într-un bărbat extraordinar.
Şi pentru o clipă, am simţit acel ceva. Fericire. În sfârşit.
Iar apoi o durere de frunte căci am dat cu capul de uşa de la baie.
-Saya, tu te uiţi pe unde mergi? spune brunetul încruntat mărind paşii spre mine.
Încă pe jos, îmi pipăi fruntea şi constat doar o mică umflătură.
Acesta se aşează în faţa mea în genunchi- îmi sărută fruntea:
-Eşti aşa prostuţă!
Zâmbesc în colţul gurii şi cobor privirea.
-Stai aşa! Saya, tu plângi? spune Madara mângâindu-mi obrazul.
-Eu nu-
Nu termin vorba căci observ cum lacrima îmi cade în palmă, gâdilindu-mă.
Apoi ca o mica ploaie, lacrimile îmi umezesc palma.
-De ce plângi?!
Îmi plasez podul palmei pe gâtul lui iar cu degetele îi mângâi linia maxilarului.
-Vino mai aproape, îi zic.
El face întocmai încruntându-se un pic.
Zâmbesc...
-Te iubesc... îi şoptesc cu o voce stinsă înainte de a-mi lipi buzele de ale lui.
Respiraţia lui nu mai sună a panică, ci a pasiune. Palmele lui- acum pe talia mea- mă ridică şi mă aşează în braţele lui pentru mai multă afecţiune.
Iarăşi sentimentul ăla de... Fericire.
