Îmi sorbeam cafeaua liniştită. Ceea ce îmi plăcea însă cel mai mult era mirosul acesteia. Pur şi simplu mirific.
Pentru un minut, privirea mi-era pierdută, de fapt ochii îmi erau închişi. Iar eu, cu cana în mâna, miroseam şi îmi imaginam o pădure. Da, aşa este. O pădure.
Una mare cu mulţi copaci înalţi şi m-
-Domnişoară Saya, sunteţi foarte frumoasă.
Aceasta mi-a fost trezirea din aşa zisa "visare".
-Spuneţi-mi Saya. îmi revin în fire puţin jenată.
-Bine, atunci...Saya, eşti frumoasă.
-Mulţumesc.
Am roşit uşor la gândul de a fi "frumoasă" în ochii cuiva. Îmi plăceau momentele când mă simţeam frumoasă în preajma cuiva. Poate acel sentiment l-am simţit acum câteva zile. Dar doar o fărâmă... Recunosc, da. Sentimentul acela îl simţeam în preajma lui Madara, acum mult timp.
Yare, yare, yare...
Gata cu asta, Saya. La naiba!
Ochii lui albaştri mă priveau dulce, puţin provocator. Deşi pupilele lui îmi inspirau multe, buzele lui păreau lacome, dornice de ceva. Poate pentru o fracţiune de secundă, el, în viziunea mea era nerăbdător de ceva, înfometat ca un lup. Dar nu genul ăla de foame...
Ok, Saya. Nu ştiu ce e cu mine. În ultima vreme acord importanţă unor detalii neimportante şi apar a fi complet ciudate în ochii mei.
Relaxează-te... Beaţi doar cafeaua.
-Chiar mă întreb de ce nu eşti măritată, spune acesta cu mâinile în sân prinvind sceptic.
-Dumneavoastră sunteţi?
-Poţi să-mi spui Toru. Nu, nu sunt. Am 28 de ani şi nu sunt căsătorit.
A zis-o de parcă ar fi mândru de asta. Ei bine, cu faţa lui m-aş mira să nu fie căsătorit. Până la urma urmei, e arătos şi nici nu o duce rău cu banii, plus de asta, ştie să zică exact ce lumea vrea să audă.
-28? repet din nou cifra menţionată.
-Da. Nu par, nu-i aşa? Acesta părea să aibă puţină aroganţă în privire şi în glas.
Aroganţii mă scot din sărite. Bine, şi Madara m-a scos din sărite în primele săptămâni de liceu. Dar asta e altceva şi văd că din nou gândul îmi zboară la el.
-Credeam că ai mai puţin.
-Şi tu pari de 19 ani.
28 de ani... Eu la 28 de ani mi-ar plăcea să călătoresc mult... Să am o familie, să nu mă dau la un nou-venit. Poate a fost puţin răutăcios şi doar mi se pare mie.
Da, aşa e.. totul e doar în capul meu.
Asta e doar o ieşire între colegi de servici, prietenească. Nu e nimic... Special.
Adică, nu văd de ce ar fi. El e fermecător, ferm, probabil bogat. Nu văd de ce s-ar uita la mine. Poate doar este amabil cu mine şi face complimente tuturor colegelor.
Corect, Saya. Cum de nu te-ai gândit la asta până acum? Nu e o întâlnire, ţi s-a părut. El nu se dă la tine şi nici nu o va face. Nu are motive să o facă.
Da... Corect. Ar trebui să nu mă mai gândesc la prostii de astea, îmi fac rău. Parcă sunt prea paranoică. Argh, stop. Stop, Saya. Revino-ţi în fire.
Mi-am terminat cafeaua fără să îmi dau seama.
-Cred că mă întorc la lucru.
-Deja? oftă acesta teatral.
-Nu ăsta e programul meu?
-Program? Vii când vrei. Poţi nici să nu mergi o zi la lucru. Sunt destule cabinete. În cazul urgenţelor eşti contactată şi atunci trebuie să vii.
-Dar unii îşi fac programări la psiholog.
-Poţi să vii doar când sunt programările, replică ferm.
-Dar cu dosarele cum rămâne?
-Le poţi face acasă. Poţi să inviţi şi oamenii la şedinţe de consiliere acasă la tine.
-Ca să recapitulez: Pot să vin aici doar când sunt urgenţe sau programări. Pot să rezolv cu dosarele şi acasă şi să am şedinţe la domiciliu? întreb cât se poate de mirată şi cu zâmbetul pe buze.
-Da. Mai sunt şi unele evenimente unde trebuie să mergi în şcoli sau licee unde să ţii şedinţe acolo.
-Tare. Eu.... cred că mă duc să mai primesc câţiva oameni şi apoi plec. Vreau să-mi intru în mână cu meseria asta, mă scuz şi ies.
