Sunt încremenită în faţa lui de parcă ochii săi sunt un abis negru intens ce mă blochează cu un nod în gât. Fă ceva! Nu pot să scot niciun cuvânt, am impresia că voi fi înghițită de propriile lacrimi.
Sunt ca un baraj ce stă să fie asaltat de curentul de apă.
Lacrimile mele mă încremenesc şi îmi muşc buza în speranța că durerea va opri sentimentul de frică. El nu ştie ce se întâmplă, se vede pe fața lui că e confuz şi un pic iritat. Eu tot tac şi doar îl privesc cum mă priveşte nedumerit fumând din ţigara lui. De parcă ar spune "Ai ceva de zis? Spune acum ori închid uşa că se face curent".
Corpul meu face o mişcare involuntară. Ridic braţele sfioasă şi totuşi greoi, de parcă ceva mă apasă- mă blochează să îl ating de parcă m-aş apropia de cuşca unui leu.
Madara se dă la o parte cu o mişcare foarte ignorantă. Ajung să îmbrăţişez aerul din casa lui- foarte jenant, obrajii îmi erau roşii.
Rămân cu ochii în podea, muşcându-mi buza nervoasă.
-Madara...
Acesta ridică o sprânceană la fel de nedumerit şi totuşi cu o nuanță de superioritate. Urăsc când mă intimidează în felul ăla!
-Saya, de ce plângi?
Şi sper din tot sufletul că această grijă să fie reală. Nu ştiu de unde să încep cu motivul pentru care plâng. Fiindcă orgoliul aproape m-a distrus şi aproape că aveam de gând să mă prefac că am uitat ce viață iubesc? Că am uitat cum e să îți săruți persoana iubită fără restricții? Că îmi doresc doar să îi sar în brațe şi să stau acolo ceva vreme? Ar fi atât de multe lucruri de spus şi greşeli de ale mele de evidențiat, dar nu am grai...
Pur şi simplu ceea ce vreau eu să spun nu se poate exprima în cuvinte şi dacă îmi mai amintesc ce încuiată am fost îmi vine pur şi simplu să mă trag de păr singură.
Mă credeam matură, ziceam că nu mai suntem copii şi pe vremea aia nu ştiam ce vrem. Ei bine, sunt o mare idioată. Nu eram matură când ziceam acele vorbe, eram falsă. Speranța din mine a lăsat pe parcursul acestor ani adolescenta din mine încă visând la iubirea aia nebună, la serile nesfârşite, la micile infracțiuni.
Cum am putut zice că nu îmi doresc asta când timp de 4 ani sufletul meu doar după asta tânjea. Că îmi visam viața din perioada liceului, iar când mă trezeam eram într-un loc necunoscut, pustiu.
-Plâng pentru tine! Îmi pare rău, Madara! e tot ce scot pe gură.
Pe faţa lui găsesc un rânjet şi o scurtă mirare. Mă lasă să intru, într-un sfâşit, închizând uşa în urma mea. Când se întoarce spre mine încerc să-l ating, dar din nou sunt refuzată ruşinos.
-Deci, Saya?
-Da, Madara. Am renunţat la orgoliu pentru tine. Madara, te iubesc, drace.
Se scarpină în cap destul de nesigur, un pic caraghios.
-Nu înţeleg, Saya, spune într-un sfârşit când parcă creierul nu îi procesa informația.
-Ce nu înţelegi? întreb în secunda doi cu un tremur în voce.
Acesta îşi fixează irişii pe fața mea, examinând expresia mea disperată dar şi distrusă în acelaşi timp.
-De ce aşa? De ce acum? Ce te-a făcut să spui asta?
-M-ai făcut să mă gândesc aseară, după toate cele spuse la nunta lor.
-Ce am spus? întreabă foarte neştiutor şi cu nasul strâmbând.
-Chiar nu ştii?
Se aşează pe canapeaua dezordonată, făcându-mi loc lângă el.
-Nu, nu ştiu. Eram beat, nu-i aşa?
-Da. Şi eu eram beată, am replicat cu roşeață în obraji.
Mă aşez lângă el şi îl privesc în ochi adânc, sorbindu-l şi admirându-i toate trăsăturile. Caut însă ceva pe fața lui, caut iertarea şi mai caut o speranță. Doar... o mică speranță.
-Saya, nu fă asta. Nu asta îţi doreşti. Gândeşte-te la situaţia asta: Eu sunt doar în boxeri şi, de altfel, viața mea sexuală nu e ca înainte deci nu m-ar mira dacă instinctul bărbătesc şi-ar face apariția.
-Madara, ştiu că aş putea să primesc un viol exact ca la carte, da sinceră să fiu chiar nu m-ar deranja.
De la privirea lui serioasă, acum pufneşte brusc. Râde cu poftă şi râd şi eu ceva vreme de parcă am fi prieteni de o viață.
Dar brusc se ridică.
-Nu, Saya.
Se îndreaptă spre bucătărie cu paşi nervoşi şi repezi. Alerg în urma lui în plină agonie ca şi cum to viitorul meu depinde de asta.
Şi poate că depinde.
