-De ce plângi?
Îmi şterg lacrimile şi îl văd pe Madara îngrijorat.
-Nu ştiu! Bine? Nu ştiu de ce! Pur şi simplu cuvintele lui m-au rănit! Nu vreau să fiu aşa!
-Păi, numai fii!
Obrazul lui era vânăt. Spun încet:
-Îmi pare rău că te-am lovit. Nu am vrut.
-Nu! Nu îti cere scuze. Acum vorbim de tine. De ce te comportai aşa? Să ştii că mi se rupe inima când te văd supărată.
-Eu...
Încep să vărs noi lacrimi.
-Asta nu e fata de care m-am îndrăgostit! Asta e o plângăcioasă! Cealaltă nu plângea pentru un câcat. Eu pe ea o iubesc...
Aceste cuvinte îmi răsunau în cap cu ecou. Îmi şterg disperată lacrimile reci şi murmur:
-Tu de cine te-ai îndrăgostit?
-De acea Saya nebună, puternică, neînfricată! Ea nu plângea niciodată! Nu voia să fie văzută plângând! De ea m-am îndrăgostit!
M-am înroşit la aceste cuvinte, mă înduioşau. Scap cuvintele magice din mine:
-Te iubesc.
-De ce m-ai respins dacă mă iubeai?
-Aia era altă Saya! Acum sunt prima Saya! Cea de care te-ai îndrăgostit!
Îi sar în braţe entuziasmată. Îmi lipesc buzele înfierbântate de ale lui. Îmi introduc limba în lăcaşul lui. El îmi răspunde la sărut imediat. Ne sărutăm sălbatic mult timp. Trebuia să ne revanşăm după toate cele întâmplate. El mă strânge în braţe şi mă încălzeşte. După ce ne dezlipim pentru a lua aer, îmi spune:
-Tot timpul o să-ţi fie bine cu mine.
Eu mă înroşesc, spun în şoaptă:
-Sper...
Îşi pune capul pe creştetul capului meu. Îmi spune din nou sincer:
-Nu vreau să o dau în bară cu tine. Te iubesc prea mult. Dacă aş greşi cu ceva, aş fii mai rălnit decât tine.
Nici nu ştiu de ce a deschis subiectul ăsta. Mă întristează într-un fel. Eu priveam în jos nostalgică. Continuă la fel de serios:
-Chiar dacă nu mă iubeşti cum te iubesc eu...
Asta a spus-o cu un ton chiar sfâşietor. Nu părea deloc să fie o glumă. Eu tresar ca arsă. De ar spune asta?
-Saya...ştiu cum stă treaba.
-Nu, Madara... Eu te iubesc! De ce crezi asta?
-Pentru că nu am cum să intru în inima unei fete aşa cum am făcut-o eu. Ştiu că, într-o mică măsură, tu mă urăşti.
-Dacă nu te iubeam, atunci de ce ţi-am dat o şansă? Madara, nu mai spune asta!
-Eh, o şansă... Pot să fac şi cea mai mică greşeală şi s-a dus cu şansa mea.
-Taci!
Îi văd chipul aplecat. Ochii lui erau în altă parte.
-Ce? Nu e adevărat?
-Nu! Normal că nu e adevărat. Madara! Înţelege că te-am iertat. Nu ştiu dacă tu m-ai iertat pentru tot ce ţi-am făcut...
-Ce mi-ai făcut? M-ai făcut fericit.
-Oricum...să ştii că te iubesc. Am uitat de tot ce mi-ai făcut! Nu mai contează. Tot ce contează e că suntem amândoi!
Acum ochii lui erau atenţi la mine. L-am îmbrăţişat, o îmbrăţişare flămândă. Stăteam îmbrăţişaţi, noi încă procesând ce tocmai s-a întâmplat. Am spus tare şi răspicat:
