Nepăsare.
Acesta era singurul ei sentiment pur, amestecat cu puţină aroganţă.
Ce rost avea simtă compasiunea pentru nişte persoane absolut plictisitoare care nu vor altceva decât să îţi frece ziua?
Mereu îşi spunea asta. Şi chiar şi atunci când găsea un rost în a se comporta ca atare, îşi pierdea interesul gândindu-se la propria familie, la colegi şi foştii colegi, la prieteni şi la foşti prieteni.
Dezamăgirile vin chiar dacă eşti drăguţ mereu cu toată lumea. E doar o pierdere de vreme.
Se simţea ca într-un cerc vicios şi se săturase să meargă înăuntrul acestui cerc. Voia să spargă cursul de mers, însă dacă nu au reuşit alţii, de ce ar reuşi ea?
Păşea greoi ca de obicei, fără nicio expresie facială. Sec, ca de obicei.
Urma încă o zi, să fie la fel? Cu siguranţă. Şi chiar dacă nu ar fi, nimic imprevizibil nu ar fi uimit-o îndeajuns de mult să mişte o sprânceană.
Nepăsare.
