Mitul androginului, al ființei perfecte, complete, precum și ideea de coincidentia oppositorum (unitatea contrariilor) este probabil la fel de vechi precum omenirea. Unitatea simbolizează o stare de grație, în timp ce separarea simbolizează căderea.
De aceea, încă din epoca de piatră ființele umane își reprezentau divinitățile, ființele perfecte, ca un tot unitar; ele sunt autosuficiente, fiind capabile să (pro)creeze fără contribuția unei alte ființe. De abia recent androginul este văzut printr-o prismă superficială – ca un hermafrodit ce are organele genitale ale ambelor sexe. Nu aceasta este esența ființei androgine – ci unitatea, perfecțiunea, coexistența într-unul a tot.
Androginul nu este bărbat și femeie doar pe plan sexual, el este ființa completă, ce nu are nevoie de o alta, aflată într-o stare de grație și beatitudine. Omul, ființă decăzută, este incomplet, suferă de un gol, o lipsă, de aceea caută sensul și împlinirea prin dragoste, prin găsirea perechii care să îl aducă mai aproape de androginitate.
Honore de Balzac exprimă liric această căutare a perfecțiunii și fericirii prin unitate în nuvela Seraphita. Seraphita este în același timp Seraphitus și este iubit de o femeie ce îl vede ca bărbat și de un bărbat ce o vede ca femeie. Starea ce se apropie pe Pământ cel mai mult de divinitate: a iubi și a fi iubit de o femeie și un bărbat în același timp.
Unii teoreticieni vorbesc despre existențamitului androginului chiar în creștinism: inițial, Adam era nu om, ci o ființă apropiată de divinitate, și bărbat și femeie. Dar Adam, deși atât de aproape de perfecțiune, nu este totuși perfect și va fi într-un final separat. Odată cu separarea și crearea Evei, omul se îndepărtează prea mult de perfecțiune și cade în păcat. Taina căsătoriei, prin care două suflete devin unite, este singura ce îl poate aduce din nou mai aproape de beatitudinea inițială.
De altfel, mitul androginului este universal: de la religiile primitive și până la religiile orientale și europene. Multe mituri cosmogonice – cele ce descriu creația universului – au la bază o ființă androgină ce creează lumea pe cale asexuată. Existau și multe ritualuri care simbolizau nostalgia omului spre redobândirea unității, ritualuri precum cele de la pubertate sau căsătorie, care mimau transformarea bărbatului în femeie și invers.
Mitul androginului este cunoscut și prin operaBanchetul a lui Platon (povestea este spusă de către Aristofan). Filosoful ne dăruiește o variantă frumoasă a acestui mit, care ne arată și originea iubirii. Astfel, în vechi timpuri, Pământul era populat de ființe complete, de androgini, ce aveau o formă de sferă, trupul lor fiind format dintr-o femeie și un bărbat, din doi bărbați sau din două femei. Androginii era fericiți, puternici și atât de aproape de perfecțiune, încât zeii, temători, îi vor despărți în două ființe incomplete. Dar odată separați, ființele rezultate mureau de tristețe. Astfel că zeii, dorind să îi salveze, îl fac pe Eros, care creează iubirea. De atunci, ființele omenești, jumătăți ale ființei originare, își caută cealaltă pereche. Când și dacă o găsesc, ajung iarăși să cunoască starea de fericire și de beatitudine din timpurile vechi.
Androginul, acea ființă sferică, semnifica autosuficiența, armonia, perfecțiunea unui cerc închis. Omul a pierdut această stare de grație și este blestemat să trăiască într-o lume și într-un trup incomplet, insuficient, imperfect, este blestemat să gândească în termeni de diferențe, de opuși și nu de coincidență, unitate. Însă ideea de unitate a contrariilor, de atracție a opușilor bântuie colțurile cele mai ascunse ale minții și sufletului său.
Androginul nu este hermafroditul la care se gândesc astăzi oamenii ce aud acest cuvânt. Este o ființă totală, care îmbină, precum explică Mircea Eliade, nu numai caracteristicile fizice ale femeii și bărbatului, ci și toate forțele lor intelectuale, afective, magice.
