The chalice full of purple water ( rewriting )

~Capitolul 4 ~ Partea a IV-a~

Picioarele mi se desprinseră de pământ. Mâna mi se trecu instinctiv pe după gâtul lui. Ritmul pașilor, ce porniră numaidecât, era ca o legănare moale și, cu toate astea, ochii îmi erau larg deschiși și gura uscată. Am înghițit în sec și, înainte să mă pierd în gânduri, vocea lui, în continuare rânzoasă, îmi răsună în urechi, făcându-mă să tresar.

-Tine-l. îmi spuse uitându-se în sus, evitându-mi privirea.

Cuțitul pe care-l strângea încă în pumn îmi atinge ușor genunchiul. L-am apucat rapid și, fâră să înțeleg de ce, prin cap nu îmi trecu nici măcar o secundă să-l folosesc. L-am vârât sub hanorac iar lama lui, atingându-mi pielea, îmi provocă încă un fior groaznic.

Pașii lui lui o luară rapid înainte, dar bărbatul era acum lângă noi și era mai bine să încetinim, pentru a rămâne în urmă. Am încercat să-i fac semn ca să-i indic acest lucru, dar era prea ocupat să-mi evite privirea, așa că mi-am strâns mai tare mâna în jurul gâtului lui și i-am șoptit să încetinească pasul. Din fericire, de aceasta dată înțelese și fu de acord cu mine. Bărbatul ne-o luă înainte, vâzându-și de-ale lui, dar eu am ras zgomotos, brusc și forțat, considerând că gesturile de mai devreme, însoțite de atâta liniște ar putea fi suspicioase. Hohotele mele, ce-l făcură pe Jeff să tresară, lucru care-l enervă vizibil, nu fură însă necesar, sau cel puțin asta îmi comunica privirea pe care mi-o aruncă el, plină de indignare.

Curios probabil de râsul meu, bărbatul își întoarse încet capul într-o parte, spre noi, moment în care Jeff își încleștă mai tare degetele, înfigându-le în carnea mea. Eu, la rândul meu, mi-am încleștat degete pe cuțitul de sub hanorac. În secundele în care bărbatul făcu acea mișcare, care părea acum cel mai groaznic lucru din aceasta lume, am avut timp să-mi blestem de nespuse ori, în fel și chip, prostia, rugându-mă în același timp ca nimic rău să nu se întâmple și, din fericire, Dumnezeul pe care nu-l precizasem în așa-zisele rugăciuni, mă ascultă. Tocmai când nasul începu să i se ivească, individul își schimbă gândul și se întoarse înapoi cu fața înainte, continuându-și drumul.

Mai întâi am tras aer în piept, până am simțit cum mă dor plămânii, iar apoi am expirat profund, dar atât de lent, că până să elimin tot aerul din plămâni, am simțit nevoia să inspir iar. Abia acum observam cât de tare îmi bubuia inima și cât transpirasem și mai ales, cât de tare îmi erau înfipte degetele lui în carne...

Simțind cum gramul de eliberare sufletească pe care o simțisem se dizolva rapid și fu înlocuită de un alt val de adrenalină. Am înghițit iar în sec. De această dată, mii de gânduri îmi treceau prin minte, gânduri care implicau cuțitul de sub hanoracul meu către care am încercat să-mi îndrept mâna cu cât mai multă precauție posibilă, dar înainte să-l pot măcar atinge, vocea lui, deși șoptită, îmi bubui în urechi:

-Nici să nu te gândești...

Glasul acela aspru, taios îmi dădea fiori, și dacă asta nu era suficient, simțeam cum greața de mai devreme se intensifică.

-Lasă... Lasă-ma jos!

El se uita în jos la mine, și-mi văzu probabil fața mai albă ca a unui cadavru, așa că mă coborî, aroape gentil, fără să ezite prea mult. Imediat cum am atins pământul, cuțitul căzu pe jos, iar eu după el, exact la momentul potrivit ca să vomit. Intâmplarea nu dură prea mult întrucât avem stomacul gol. Mă țineam de burtă și simțeam spasmele puternice ale stomacului ce încearcă să elimine ceva inexistent. În final am scuipat de câteva ori și, înainte să mă pun pe picioare, am șimțit cum genunchii mi se înmoaie iar, dar înainte să lovesc asfaltul, mâna lui mă prinse de braț. Mă privi pentru câteva momente și, fără să spună nimic mă ajută să-mi trec înapoi mâna pe după gâtul lui, apoi mă ridică iar, apucând și cuțitul de jos. Pașii lui legănați, dar apăsați mă făcură să închid mai ușor ochii, iar ritmul inimii ce-mi bubuia acum în urechea lipită de pieptl lui mă făcea să-mi pun nenumărate întrebări. Dar el părea, ca de fiecare dată, nepăsător și rece, și, privind înainte își continuă drumul spre, naiba știe unde...

Într-un final am ajuns iar să fim înconjurați e copaci din toate părțile, fapt ce-mi creă o stare neplăcută, sau în orice caz, mai neplăcută decât cea pe care o avusesem înainte să intrăm în pădure. Drumul îmi păru destul de scurt și nu știam dacă am ațipit sau am pierdut iar noțiunea timpului îngropându-mă în gânduri.

Oricum, când m-a dat jos, lucru pe care se vedea că se grăbește, să-l facă, m-am așezat pe niște rădăcini de copaci. Nu știu dacă erau ele atât de dure, sau dacă aveam eu coprul mult prea sensibil, dar simțeam cum fiecare atingere îmi crapă pielea. M-a lăsat acolo și a dat pur și simplu să plece, fapt ce mi făcu panica sa reapară, dar nu am spus nimic, întrucât nu era nimic de spus. Mi-a aruncat pachetul de țigări și bricheta înainte de a dispărea în bezna, iar eu m-am întors după el ca după o ultimă speranță la viață, apoi am rămas singura în întuneric...