The chalice full of purple water ( rewriting )

~Capitolul 6 ~ Partea a II-a~

Am inghitit in sec si, uitand sa respir sau sa clipesc, mi-am privit propriul chip pe care nu-l recnosteam. Ochii imi erau tulburi. Cel stang parca fu inghitit de iris, fiind acum complet negru, iar celalaltera era aproape lipsit de culoare din cauza albastrului deschis, aproape de gri. Iar in frunte... Nu doar simteam, dar vedeam zvacnind o semiluna cu colturile indreptate in sus. Arata ca un fel de cicatrice sau, mai bine zis, o taietură, culoare ei fiind cea a sângelu proaspat.

Dupa cateva momente de completa paralizie in care coprul meu nu incetă totusi sa se tranforme, mi-am luat ochii de la reflexia si mi-am intreptat privirea spre el. Expresia-mi emana disperare combinată cu durere si o furie nestapanită. Simteam ca, efectiv, sunt pe cale sa explodez, sa ma topesc si sa ma scurg printre scanurile parchetului, dar el statea si ma privea pasiv, cu sprancenele usor încruntate, analizandu-mă ca pe un experiment scăpat de sub control.

Dar brusc, dintr-un motiv echivoc isi dadu hanoracul jos, ramanand doar in tricou. Atfel, ieși la iveală pielea alba si plină de cicatrici adânci si parcă vânătăi care nu aveau să se vindece nicodată... Dar apoi o interpretare mult prea subiectivă și romantizată a gestului mi veni în minte: poate voia să relaționeze cu mine, să-mi arate că nu sunt singura cu un chip distus si o minte afectată de întâmplările trecutului.

"Doamne..."

Stiam o parte din povestea lui. Stiam ca facuse parte din putin spus nefericitul grup de copii... victime ale ultimului caz investigat de tatalui meu... Stiam poate mai multe decat as fi vrut sa stiu, cum ar fi ca monstrii care se ascundeau in spatele mastilor de oameni milosi, detinatori ai "casei de copii" in care aceste suflete nevinovate erau tinute, practicau atrocitati inimaginabile precum bataile pana la moarte la care, chiar daca nu luai parte, trebuia sa asisti.

Multi nici nu stiau de existenta acestui loc unde se aflau zeci de copii racolati de prin spitale si de pe strazi, suflete invizibile de care nu-i pasa nimanui... Acest lucru le permitea monstrilor ce ii țineu captivi, sa se descotoroseasca repede de cadavrele ramase in urma abuzurilor si experimentelor nesfarsite, prin a le vinde altor bolnavi psihic. Unii erau vanduti chiar de vii violatorilor si altor scursuri ce urmau sa-i maltrateze in continuare...

Tatal meu a luptat pana in ultimul moment pentru cauza asta, murind intr-un schimb de focuri de arma cu aceai nemernici... Mama a murit la scurt timp dupa aceea intr-un accident de masina in plina zi, dar culmea e ca nimeni nu a auzit si nu a vazut nimic. Iar eu am fost anuntata printr-un simplu telefon ca am ramas orfana de ambii parinti...

Ochii imi fura inundati de lacrimi fierbinti, care imi alunecară curand pe obraji udandu-mi fata si parul incalcit de pe aceasta. Intensitatea sentimentelor fu atat de mare incat puteam simti cum mi se strange inima, batand din ce in ce mai incet, dar mai puternic, condensand toata durerea intr-un singur loc ce zvacnea dureros.

Voiam sa tip, sa urlu, sa ma zbat, dar nu puteam. Eram paralizata de acea durere din piept. Dar el statea tot acolo, in fata mea, cu toate acele cicatrici pe corp, incercand incă să înțeleagă ce se întamplă cu înfățișarea mea. Ciudat era ca, desi in acel moment durerea pe care o simteam in piept era mai puternica decat cea din frunte, cele doua se completau reciproc, influentandu-se și fiind, totodata, doua lucuri complet diferite.

Si nu stiam daca pieptul ma doare pentru ca acum mi se derulau amintirile nenumaratelor zile de profunda depresie , pline de alcool si droguri, pline de nopti petrecute pe strada cu alti drogati, in frig si jeg, datorita suferintei provocate de moartea parintilor mei sau din cauza ca, vazand acele cicatrici, realizam ca experimentasem poate nici zece la suta din durerea lui... Stiam doar indemnul din spatele durerii si dorinta pe care ea mi-o provoca. Dorinta de razbunare...

Si atunci am simtit cum ceva mi se materializeaza in mana. Acest fapt ma smulse complet din ganduri, activand iar adrenalina. Obiectul nu era foarte greu, dar considerabil de solid avand in vedere ca aparuse de nicaieri. Nu-mi dadeam seama ce e, dar stiam cumva instictiv ca ma pot elibera cu el. Si asta am facut, fara sa mai încerc sa-mi explic.