Story of my life /EDITARE/

Capitolul 40

Capitolul 40

M-am ridicat rapid din pat, simtindu-mi corpul amortit si transpirat.

Eram intr-un soc total si am realizat ca tremuram.

- Eu.. Eu l-am omorat. E vina mea, am spus, simtind cum incep sa innebunesc. - Harry! Harry, trezeste-te! am spus rapid.

Eram panicata si dezorientata, nestiind ce sa mai fac prima data.

Harry se trezi, privindu-ma cu o fata confuza si adormita.

M-am uitat serioasa la el si am inceput sa repet acele cuvinte blestemate de care eram suta la suta sigura acum.

"Eu l-am omorat!" imi tot ziceam.

- Nu, iubito, nu e vina ta! continua Harry sa imi zica, dar nu il mai credeam.

Toata lumea aflase de drama mea. Toti aveau chipul ingrijorat cand ma priveau, si pareau sa le para rau pentru toata cele intamplate. Nu am nevoie de mila lor! Nu am nevoie de mila nimanui. Pe deasupra, aceea era defapt o mila falsa. Toti erau prefacuti. Toti sunt prefacuti.

- Ba da, am zis si m-am ridicat fara vlaga din pat.

M-am dus impiedicandu-ma pana la baie si m-am spalat pe fata, dar fara sa ma uit in oglinda. Mi-e frica sa vad cum arat, dar trebuie sa o fac pana la urma. Azi va fi petrecerea de familie pentru mine, de care oricat am vrut sa scap nu am reusit.

***

Toti radeau si erau fericiti, in timp ce vorbeau intre ei. Eu doar priveam in gol.. Teoretic toata familia s-a adunat pentru a petrece faptul ca am iesit cu bine din spital si totul s-a terminat cu bine. Teoretic. Practic sunt distrusa pe interior, falsa la exterior, cu scuza de "ma gandeam la ce s-a intamplat, sunt bine". Nimeni nu stia. Inafara de cei foarte apropiati, cum ar fi parintii mei, nimeni nu mai aflase de sarcina mea. Toti se bucurau de vestea ca ma voi casatori si nu se gandeau nicio secunda la altceva.

- Alice, esti bine?

- Hm? am ridicat capul, abia trezita la realitate.

- Te-am intrebat de trei ori daca vrei sa vii cu noi la targul de ciocolata, imi spuse matusa Tania zabind.

- Oh, scuze. Ma gandeam la ce s-a intamplat. Stii.. inca nu mi-am revenit. Desi nu par, sunt distrusa. De parca o mica parte din mine ar fi murit odata cu o bucatica din sufletul meu.. din inima mea... iubirea mea.

- E ok, scumpo.

Am zambit inapoi foarte fals.

Petrecerea a trecut chinuitor de greu, si este ultimul lucru de care aveam nevoie si chef...

Pana la urma am fost obligata sa merg la targul de ciocolata, care insa mi-a facut mai mult bine fata de cat ma asteptam. Afurisita de ciocolata...

Tot in seara aceasta am luat si cina in oras cu Harry, surprinzator am acceptat si asta, fiind extrem de incantata.

Am discutat despre tot felul de chestii, printre care si o eventuala mutare intr-o casa mai mica. Sa fiu intr-un palat in starea in care ma aflu nu imi prieste deloc, se simte atat de rece si de gol atata timp cat nu e plin de oameni care sa te inveseleasca.

Ajunsi acasa nu am putut trece cu brio de inevitabilele momente tandre dintre mine si Harry, care bineinteles au avut urmarile evidente, insa atat scoateti de la mine in seara asta.

De dimineata m-am trezit cu ochii umflati de la putinele ore dormite, insa nu e vina mea ca a trebuit sa ma trezesc atat de devreme acum. La ora noua si jumatate am cel de-al doilea control, despre care Harry spune ca este foarte important si nu trebuie sa lipsesc.

M-am conformat, asa ca l-am trezit si pe el - singura in niciun caz nu m-as duce - si ne-am imbracat rapid. Intr-o jumatate de ora am iesit pe usa mare a casei, eu fiind pregatita sa imi stric ziua inca de la priemele ore ale diminetii. Stiam ca nu va iesi bine...

Am pasit cu incredere in spital, fara sa afisez vreo expresie. Lumea imi zambea, iar eu nu puteam decat sa le intorc zambetul, modul lor de a spune: "Hei, te stiu de la televizor!"

Am intrat grabita in cabinetul doctorului, stiind ca intarziasem deja. Harry era chiar in urma mea, tinandu-ma de mana.

- Buna dimineata! i-am spus doctorului rapid.

Acesta a dat din cap, si s-a intors spre niste foi asezate pe biroul sau, tocmai scoase dintr-un plic mare.
S-a uitat nesigur la mine si la Harry, in timp ce citea rapid de pe foi. A inspirat adanc si si-a intors privirea spre noi. Harry mi-a strans mana mai tare intr-a lui.

- Domnisoara Benwood, vestile nu sunt prea bune. Ati vrea sa incep cu vestile rele sau cele bune?
A incercat sa ma inveseleasca, dar degeaba.

- Bune, am zis scurt.

- Vestile bune sunt ca recuperarea dumneavoastra merge extrem de rapid, corpul tau asimileaza rapid toate medicamentele pe care ti le-am administrat zilele trecute, iar refacerea ta este uimitoare!

Am dat din cap, in semn sa continue.

- Din pacate, datorita sarcinii pe care ati purtat-o pana inainte de a intra in coma, ati avut parte de un avort spontan, dupa cum cred ca stiti...

- Este grav? a intrebat Harry.

- Ma tem ca da, a spus doctorul. Corpul ei a ramas cu niste "sechele" tare semnificative...
M-am uitat intens la cei doi, Harry si omul pe care nu il cunosc pre bine, doctorul.
- Imi pare rau sa va spun, dar nu veti mai putea avea copii. In urma traumatismelor suferite, ati devenit infertila.

Mi-am inchis ochii, simtindu-mi capul cum incepe sa se lase greu pe umeri. O lacrima mi-a parasit ochii si m-am ridicat incet de pe scaun, inca avand ochii inchisi.

- Multumesc. O zi buna, la revedere! am spus si am plecat in graba pe holurile spitalului.

Harry era chiar in urma mea, strigandu-ma, dar nu aveam nevoie de nimeni acum.

***

Au trecut fix trei luni de cand am aflat vestea ca nu voi mai putea avea copii. Timp de o saptamana am refuzat sa mananc, ajungand iar la spital, si timp de o luna de zile nu am scos un cuvant. Nu vroiam sa vorbesc cu nimeni, tot ce aveam nevoie era linistea.

Harry a fost extrem de ingrijorat, asa ca a apelat la ajutorul de specialitate, iar eu ma simt ca o nebuna mai multca niciodata. Merg la psiholog aproape in fiecare zi de cand mi s-a spus ca am intrat in depresie. Conversatiile se limiteaza de cele mai multe ori la simple intrebari cu raspunsuri pe masura, iar singurele persoane cu care nu am refuzat sa vorbesc pana acum au fost Harry si mama.

- Liss? m-am auzit strigata.

M-am intors spre Harry, insa m-am intors la loc. Stiu foarte bine de ce venise.

- Iar nu ai mancat de doua zile. Te rog, vino sa mananci ceva.

- Cat de tare crezi ca am luat-o razna?

- Poftim?

- Oh, haide, Harry, cu totii stim ca de cand am intrat in starea asta, nu este nicio persoana care sa nu se fi indoit macar o secunda de faptul ca nu m-am schimbat. Recunoaste!

Si-a lasat privirea in jos.

- Si tacerea este un raspuns, am zis cu glas stins.

- Ai refuzat sa vorbesti cu oricine a venit la tine, inafara de mine si de mama ta, iar din casa nu ai mai iesit din acea zi, exceptand toate vizitele tale la psiholog, care, in ultima vreme, a inceput sa vina el la tine!

- Atunci fa ceva! am tipat.

S-a ridicat si a plecat.

- Nu pleca asa!

***