Story of my life /EDITARE/

Capitolul 36

Capitolul 36 - Fantoma sau ce?!

M-am trezit pe un pat de spital, nestiind ce se intampla cu mine. Nu ma puteam misca, si abia apoi am observat ca eram inafara corpului meu. Am mai vazut asta doar in filme si in reportaje, dar niciodata nu am crezut ca e real.

- Ce nai-

- Draga, nu are rost sa injuri. Aici e vorba de noroc.

Ma intorc spre vocea necunoscuta, si dau de o batranica cu par carunt, fata ei fiind brazdata de riduri.

- Ce caut aici? intreb usor.

- Esti in coma ca mine. raspunse aceasta simplu.

- Ce?! zic speriata.

- Calmeaza-te scumpo, totul e un joc de noroc. Castigi, traiesti. Pierzi, mori. Dar nu te ingrijora, acolo sus ne va fii mai bine. spuse aceasta increzatoare.

- Asta crezi tu! Eu inca nu mi-am trait viata, femeie nebuna!

Aceasta rase amar, apoi se intoarse cu spatele la mine.

- Asa ziceam si eu, dar nu e totul asa frumos cum tinem sa credem ca este. zise aceasta.

Ma uit speriata in jur, si vad o asistenta intrand in camera.

- Shhh. Ascunde-te! spun speriata.

Aceasta incepe sa rada, apoi se intoarce din nou cu fata spre mine.

- Nu te panica, nu ne poate vedea si nici auzi. Tu calatoresti doar cu gandul acum.

- Dar tu cum de stii toate astea? o intreb confuza.

- Eu? Hah, pai ma lupt cu o boala tare grea de cand ma stiu. Este a doua oara cand sunt intr-o coma, spuse aceasta simplu. - Considera-te norocoasa ca sunt aici. Cand eram ca tine, prima data in spatiul asta strain, eram singura si ma plictiseam teribil. Totusi, am descoperit ceva amuzant mai tarziu. Stiai ca poti intra in mintile oamenilor? Si poti chiar calatori pe unde vrei! spuse aceasta entuziasmata. - Exista totusi o problema tare grava la mijloc. Daca in momentul in care corpul tau vrea sa se trezeasca si nu intrii rapid la loc, vei ramane pe veci asa, iar trupul tau va muri. Asa ca incearca sa nu calatoresti prea mult.

- Ce trebuie sa fac? am zis hotarata, stiind deja persoanele carora vreau sa le intru in minte.

- Pur si simplu intrii. zise amuzata. - Si nu uita! Daca intrii in mintea cuiva in timp ce viseaza, ei te pot vedea, asa ca gaseste un loc in visul ala in care sa te ascunzi.

- Bine, bine. Multumesc.

Am iesit rapid din incaperea micuta, simtind o senzatie a naibii de ciudata atunci cand am trecut printr-un perete. Doamne, zici ca sunt o fantoma. Si mai rau, cred ca am inebunit. Sigur toate astea nu sunt doar scenarii date de medicamentele alea idioate?!

Am vrut apoi sa-mi dau mintal o palma, dar mi-am dat seama ca mai mintal decat ce fac acum nu pot face.

Am incercat sa inchid ochii, si sa-mi inchipui ca sunt acasa la.. Noah. Cum i-am deschis, am fost uimita sa vad ca a functionat! Stateam in mijlocul livingului, holbandu-ma la iubitul meu. Parea total dezinteresat de mine si de ce mi se intamplase. Din cate cred, este abia prima zi de spitalizare, iar ca un iubit grijuliu, el ar trebui sa fie la spital. Dar nu e..

M-am uitat cu furie la el, nici nu mai vreau sa intru in mintea lui, sa vad ce gandeste nemernicul, si sunt hotarata sa iau atitudine atunci cand ma voi trezi. Am inchis suparata ochii, nu inainte sa ma uit la ceasul ce statea atarnat de perete. Era ora doisprezece noaptea, iar Harry ar trebui sa fie acasa.. Am inchis ochii disperata, incercand sa scap odata de casa in care ma aflam, dar brusc mi-am dat seama ca.. eu nu stiu unde locuieste Harry in America.

Mi-am dat ochii peste cap, inchizand ochii si repetandu-mi cuvintele: vreau sa ajung la Harry! Am deschis ochii, acestia largindu-se de uimire cand am vazut unde ma aflam. Eram la spital, pe o banca ce parea a fi fix in fata salonului meu, langa.. Harry. Brusc, aveam senzatia ca trebuie sa plang. Il vedeam asa de ingrijorat si trist, iar lacrimile erau adunate toate in colturile ochilor lui. Parea asa de interesat de ce vorbeau doctorii din fata salonului meu chiar daca nu ii auzea, dar eu o faceam. Nu vorbeau despre mine, dar am ramas uimita cand am vazut ca Harry gasea speranta in orice conversatie a doctorilor care mai si zambeau din cand in cand.

- Acum realizez ce am pierdut.. spun, lasandu-mi capul in jos. - Tu esti singurul care a ramas..

Parca auzindu-ma, Harry se intoarse in directia mea, uitandu-se nedumerit, sperand sa gaseasca pe cineva.

Am zambit usor, si mi-am pus mana pe umarul sau, sperand sa il fac sa simta ceva, iar el a zambit.

- Eu.. Te iubesc, Harry.. am soptit.

Mi-am lasat capul in jos, apoi m-am ridicat si am intrat in salonul meu. M-am asezat pe un scaun, asteptand sa treaca timpul, insa parea ca se oprise special pentru mine. Nimic in spitalul asta nu se misca si era si de asteptat. E ora doua noaptea, din cate am auzit de la un doctor, iar eu nu ma miscasem deloc. La fel si Harry..

- Domnule Styles, cred ca ar fii mai bine sa mergeti acasa sa va odihniti. aud o voce necunoscuta.

- Nu! Voi sta aici pana se va face bine!

- Dar domnule..

- Niciun dar! Eu am adus-o in stadiul asta si nu ma gandesc sa o parasesc nici macar o secunda.

- Va rog, veniti maine dimineata! Odihniti-va linistit pentru ca oricum nu se va trezi atat de devreme din coma.

Am inghetat la auzul cuvintelor doctorului, si m-am uitat nelinistita la Harry. Expresia lui era o combinatie intre nervozitate si frica. A oftat adanc, si s-a ridicat, venind spre mine. A intrat usor, ducandu-se direct la corpul ce zacea pe patul rece. M-a sarutat pe frunte, si pot sa jur ca i-am vazut o lacrima scurgandu-i-se pe obraz, apoi a plecat. Nu puteam sa il lasa asa..

M-am ridicat furioasa, hotarata sa merg la el acasa, pentru a-i fi alaturi. Macar cu gandul daca altfel nu se poate..

_______________________

Ca si pana acum, imi cer mii de scuze ca postez asa rar, nu am avut timp, mi-a fost lene sa scriu, sau am avut teme. Imi cer inca o data scuze, si sper ca v-a placut capitolul.

Apropo, daca vreti, ma gandeam sa mai vorbim pe chat pentru ca sunt tare curioasa sa va cunosc!

Kisses:*

Hazz.