Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

65. Tema pentru acasă

Aha, iată acesta e Bogdan Brusture. El îl salutase cu privirea, bărbatul cu mustaţă îmbârzoiată, care îl aşezase acum câteva ore pe copilul ce coborâse cu ei din autobuz, pe locul din spate al motocicletei sale, cum de nu-l recunoscuse?

Am fost să-mi întâmpin băiatul, care învaţă la o şcoală din Chişinău, spuse Bogdan. Cum v-am văzut, m-am grăbit să ajung cât mai curând în comună. Am trecut cu motocicleta pe la fiecare dintre colegi să-i anunţ. Pe unii i-am găsit acasă, pe alţii – în câmp. Am zis că, aşteptându-vă cu lumina stinsă, fiecare în banca lui, vă vom face o surpriză. Bănuiam, ştiam că veţi trece pe la şcoală... Că nu puteţi să nu treceţi prin cabinetul de literatură ...

Abia atunci observă că aproape nimic nu se schimbă în cabinetul de altădată. Portretul lui Eminescu, acelaşi, stătea la locul său, agăţat deasupra tablei.

Le-am spus colegilor, mai adăugă Bogdan Brusture, că domnul profesor Mihai Ulmu se întoarce la Poiana însoţit de un copil...

Acesta e băiatul meu... Îl cheamă Mircea Ulmu...

Şi după o pauză, însoţită de un nod care i se opri în gât, adăugă:

... Răzeşu...

Făcu, cu acel băietan de mână, câţiva paşi prin clasă şi, când ajunse în dreptul unei bănci cu un loc liber, îi zise:

Mircea, treci pe locul elevei Maria Răzeşu, ca să putem începe lecţia.

Şi, ca-n zilele când le fusese profesor, Mihai Ulmu trecu la catedră. Aşternu pe tablă, parcă satisfăcându-şi dorul său de ani şi ani de a scrie cu creta: Tema pentru acasă: „A fi om — o artă sau un destin?!"

O artă? Sau un destin? Să vedem ce vor spune aceşti copii, deveniţi oameni maturi.

Cine vrea să răspundă?!

Ca şi acum treisprezece ani, o pădure de mâini se ridică în clasă. Profesorul Ulmu surâse satisfăcut: şi de astă dată lecţia o însuşiră cu toţii. Era mândru de clasa lui!

Ca să şi-i reamintească mai bine, deschise catalogul, care se striga altădată singur, şi citi un prim nume:

Maria Salcâm.

Maria Salcâm făcea odinioară valuri în apele aritmeticii, şi-o aminti cum căuta şi-n poeziile lui Alecsandri formule matematice...

Îşi îndreptă cosiţa brăzdată cu fire cărunte şi cu un surâs de Giocondă basarabeană anunţă:

Arta de a trăi este până la urmă arta de a fi tu însuţi. Cu toate ale tale: bucurii, dureri, speranţe, decepţii, realizări. Am şase copii, trei fete şi trei băieţi. Mă trezesc dimineaţa înaintea tuturor şi-i pregătesc de şcoală, de grădiniţă. Le pun în faţă micul dejun, calc, spăl, deretic. Îmi iubesc copiii. Îmi iubesc soţul. Viaţa mea e banală de tot..., zâmbi ea fericită, ca o scuză. Şi se aşeză.

Această femeie parcă sprijinea cu privirile un stol de fluturi răniţi: fiinţa ei emana multă bunătate şi iertare.

Nu-şi putea explica cum se face că o femeie devine şi mai frumoasă născând mulţi prunci. Acesta, probabil, e unul dintre secretele acestei vieţi, una dintre tainele existenţei.

Ştefan Albac, rosti el următorul nume.

Şi l-a amintit elev: era mai încet în mişcări, dar hotărât în acţiuni.

Sunt agricultor. Am făcut anul trecut un gard în jurul cimitirului... Să aibă şi morţii ograda lor.

Are o voce molcomă, care predispune la calm şi împăcare.