Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

51. III. Spovedania părintelui Ioan

Ce să fac, părinte, că te iubesc?! Nu pot dormi, nu pot mânca, nu am pace, de când te-am văzut, mă gândesc numai la sfinţia ta...

Atunci i-am scos epitrahilul de pe creştet, m-am aşezat în genunchi în faţa ei şi am bătut metanii, ca în faţa unei icoane, şi i-am zis cu lacrimi în ochi:

Efrema. Ai milă de mine. Nu mă ucide. Eu i-am juruit viaţa mea Domnului şi pe tine nu te pot iubi decât ca pe o soră întru Domnul nostru Iisus Hristos. Lasă-mă, sufletul şi aşa îmi este tulbure ca o apă în care s-au revărsat viiturile. Du-te în drumul tău. Eşti tânără şi frumoasă. Găseşte-ţi pe altcineva pe care să-l iubeşti ca pe bărbatul tău... Te implor să nu mă nenoroceşti...

Astea i-am zis şi încă altele pe care nu le mai ţin minte. Şi am prins amândoi să bocim, iar când a ieşit fratele din metoc ne-a găsit pe amândoi îngenuncheaţi în zăpadă, cuprinşi ca doi fraţi care nu s-au văzut de-un secol şi plângând neogoiţi, cu lacrimile unuia amestecate cu ale celuilalt...

Pe urmă Efrema mi-a sărutat mâna, de-am simţit-o ca arsă în acel loc mai multe zile, şi a plecat.

Şi din acel moment a început iadul meu.

Deschideam ceaslovul şi vedeam ochii ei.

Citeam vieţile sfinţilor gândindu-mă la Efrema.

Mă închinam la icoane şi-n toate zăream chipul păcătoasei.

Odată am cuprins tulpina unui fag şi am simţit cum sângele a început să fiarbă în mine ca laptele pus pe foc, pentru că-mi închipuisem, o, suflet păcătos, că o ţin în braţe pe ea. Şi atunci m-am hotărât să mor.

Umbla prin munţi o haită turbată de lupi, care ataca oameni, spărgea stâne, sfâşia cai, sugruma câini. I-am auzit urletele în câteva nopţi pe o vale, zisă a Fagilor, apoi am dat şi de urmele ei. Avea o potecă pe care cobora din munte spre o stână din vale, căreia-i tot da târcoale. Şi într-o noapte cu lună am ieşit înaintea haitei pe trecătoare. Coborau prin zăpada înaltă din munte vreo douăzeci de lupi flămânzi şi iuţi, în frunte cu o lupoaică voinică. La început, când am simţit că mi se ridică părul măciucă în creştet, am vrut să fug, dar m-am gândit la Efrema şi am rămas locului. Lupii s-au apropiat, s-au oprit la câţiva paşi înaintea mea şi, simţind mirosul cărnii de om, m-au studiat şi m-au adulmecat o vreme, întinzând nările subţiri către mine şi, ridicând boturile lor către lună, de le-am văzut colţii sclipind ca nişte junghiuri de oţel, apoi – prima s-a ferit lupoaica, iar după ea, unul câte unul, şi ceilalţi lupi − au croit două pârtii adânci prin troianul înalt dintr-o parte şi din alta, lunecând pe lângă locul în care mă oprisem stâlp cu nădejde c-aş fi putut muri fără păcat, şi coborând fără să se grăbească înspre satul din vale, toată acea haită flămândă m-a ocolit cu dispreţ...

După aceea m-am rugat de Dumnezeu să-mi dea puterea să o uit, dar şi Bunul mă părăsise... Şi-n această închisoare a mea de multe ori îmi apărea icoana ei în faţă, şi iadul acesta în care mă mutasem mi s-a părut blând.

Asta e taina mea, fraţilor. Şi dacă puteţi, rogu-vă de mă iertaţi, a zis el adresându-li-se ca unor duhovnici cărora li s-a mărturisit. Iar dacă nu, blestemat să fiu...

Apoi a descusut atent, cu un deget pe care-l vârâse în cusătură, perna, scoţând, ascuns în vata ei, un capăt de lumânare, pe care l-a aprins, rostind cu vocea lui tot mai stinsă:

Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările sale de oameni, să mă ierte pe mine păcătosul şi să mă dezlege de toate păcatele mele, cu voie sau fără de voie... Amin...

Zicând acestea, părintele Ioan a tăcut.

Mendelstam a vorbit atunci cu tonalitatea unui rabin:

Doi oameni care se iubesc corectează ceea ce este nedesăvârşit în creaţia lui Dumnezeu, părinte. În acea femeie ai căutat perfecţiunea dintâi, pe care a pus-o Cel de Sus în fiecare dintre oameni. Şi ai găsit-o. Dar te-ai temut ca această iubire pământească să n-o umbrească pe cealaltă, cerească. Iar dragostea cea pământească tot El ţi-a trimis-o, să-ţi amintească de faptul că eşti om cu slăbiciuni şi păcate. Prin ea l-ai cunoscut şi mai bine pe Cel de Sus şi minunăţia lucrărilor sale... Iar Efrema, ea te-a modelat, ca şi Dumnezeul la care te rogi, fără să ştii, şi te-a apropiat şi mai mult de sfinţenie. Miluit să fii, părinte Ioan!

Mulţumesc, fraţilor, pentru că m-aţi ascultat, a zis părintele Ioan şi a amuţit.

Cineva trecu palma prin dreptul feţei lui să vadă dacă mai respiră. Când lumânarea aproape că se topi, preotul schiţă un surâs, ca de-un vis pe care-l vedea numai el sau de o întâlnire pe care o tânji întreaga lui viaţă, murmurând:

E-e-frema!

Tot atunci răsuflă o dată adânc şi, când sufletul i se desprinse de trup, lumânarea tresări brusc, risipindu-şi lumina pe jos.

Pentru prima dată în veacul ei de baracă, scândurile necioplite de brad, din care erau făcute priciurile, dar şi podelele aşchioase, începuseră să emane mireasmă de tămâie şi când cineva trase pătura de pe geam, cerul cu miile lui de stele intră peste acei deţinuţi care-şi mai amintiră o dată în acea noapte lungă că ei sunt oameni, oameni pe care Cel de Sus i-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.