Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

49. I. Rugăciunea

(Altădată, tot el le spusese:

Pentru pedepsele pe care le-am gândit eu, Satan, dacă există, ar trebui să mă invidieze. Lui, cu siguranţă nu i-au trecut prin minte chinuri şi pedepse pe care le-am inventat eu pentru duşmanii poporului: indivizi puşi să stea într-un frig de minus 50o cu picioarele într-un vas cu apă dată în clocot, infractori fini alde voi legaţi şi cu nările înfundate cu dopuri de materii fecale umane şi altele asemenea.

El, când născocea un supliciu nou, avea bucuria pe care o încearcă un om de creaţie atunci când alcătuieşte un poem sau o simfonie genială.)

Şi acum..., a rostit dânsul grav, plimbându-se prin faţa rândurilor de deţinuţi, ... cum am zis, vom serba prin muncă Paştele din acest an...

Peste cei aliniaţi s-a lăsat brusc o tăcere apăsătoare. Se auzeau numai blacheurile cizmelor lui Mâşin, lovindu-se de pavaj.

Apoi răsună ordinul tradiţional:

Ascultă comanda la mine: Către obiectivul de muncă, înainte maaarrş!

Dar, nimeni nu se mişcă din loc.

Atunci se auzi şi vocea unuia dintre deţinuţi. O voce timidă, piţigăiată, ca de vrăbiuţă gâtuită:

Eu astăzi nu merg la lucru!

Era Yvvi, deţinutul de credinţă eseniană, unicul din tot lagărul care deţinea taina levitaţiei: acesta, când se ruga, se înălţa mai bine de o şchioapă de pământ. Atunci gardienii ştiau că Yvvi se roagă în gând, fără cuvinte, dar cum rugăciunea era interzisă în penitenciar, îi trăgeau pumni ca „să coboare cu picioarele pe pământ".

Această capacitate, care l-ar fi umplut de bucurie pe un om de rând, lui Yvvi îi provoca o mare suferinţă, dar şi o mare spaimă, de multe ori el fiind văzut cum se opunea din toate puterile acestei forţe fenomenale, ca şi cum s-ar fi luptat cu cineva mai tare ca el.

Era Yvvi, fiinţa blândă pe care o iubeau deţinuţii de toate credinţele.

Poftim?! se prefăcu Mâşin că nu auzi, uitându-se întrebător către locul unde se afla esenianul.

Eu astăzi nu merg la lucru! repetă Yvvi.

Da, tu nu vei merge, confirmă Mâşin.

Deschise tocul, scoase nagant-ul căptuşit cu plăcuţe de aur, despre care se lăuda că i-l dăruise însuşi Dzerjinski, şi trase fără să ochească.

Yvvi se prăbuşi mort la pământ. Zăcea ca o cârpă mototolită la picioarele celorlalţi ostatici, fără să mai poată zbura.

Către obiectivul de muncă, înainte maarrş! repetă comanda Mâşin.

Dar nimeni nu se clinti. La un moment dat, toţi cei peste o mie de deţinuţi prinseră să se aşeze încet, unul câte unul, în genunchi. Şi în acea tăcere desăvârşită, se auzi clar vocea sau, mai degrabă, şoapta preotului Ioan Florenski, îngânând o rugăciune, pe care toţi cei prezenţi o mai auziseră de la el când căra roaba cu pietre sau tăia pini în taiga, ori când era dus la carceră:

Sfinte Dumnezeule,

Sfinte tare,

Sfinte fără de moarte,

Miluieşte-ne pre noi...

Primeşte în Împărăţia Ta sufletul robului Tău Yvvi...

Aici se auzi şi vocea imamului Abdurahman din Buhara:

Proorocule Mahomed, ocroteşte-l pe credinciosul Tău Yvvi...

Rabinul Moses îşi ridică şi el palmele către cer:

Dumnezeu al lui Moise şi al Patriarhilor Dintâi, bucură-te de jertfa fiului Yvvi...

Aceste şoapte, care răsunară până departe sub cupola cerului, au fost pe dată preluate de ceilalţi deţinuţi: era o rugăciune izvorâtă dintr-o mie de piepturi, rostită în genunchi, cu ochii în pământ, cu palmele la piept, la frunte sau întoarse spre bolţi, ca într-o mie de graiuri diferite.

Bezbojenka era o „închisoare a popoarelor". Erau între acei deţinuţi oameni de diverse rase, de diferite religii, de diferite civilizaţii.

Închisoarea aceasta devenise de mult un spaţiu al toleranţei, dar nu între călăi şi jertfe, ci între cei sacrificaţi: probabil acesta a fost unicul loc din lume, poate şi din istorie, unde, în acelaşi timp, credincioşi şi atei, ortodocşi şi catolici, ebraici şi musulmani, protestanţi şi adventişti, baptişti şi tibetani, budişti şi șintoiști au rostit aceeaşi rugăciune. Fiecare, în limba şi în credinţa sa.

În acea clipită, fiecare dintre ei putea zice: „eu sunt alţii", „eu sunt ceilalţi", „eu sunt mulţi".

Când gardienii prinseră să tragă focuri de avertisment, să-i lovească peste gură cu bocancii şi cu patul armelor, să-i şfichiuiască cu cnutul, ca să-i facă a înceta să se roage, ei nu-i mai auzeau.

Evadaseră cu toţii în rugăciune.

Dumnezeu era cu dânşii. Chiar dacă pentru fiecare dintre aceşti suferinzi El avea nume diferite: Savaot, Iehova, Iisus, Mahomed, Buda, Şiva, ei simţeau: Cel de Sus era acolo, ajutându-i să reziste şi să spere.

Nimeni nu mai auzea vociferările lui Mâşin, nimeni nu mai simţea încălţările şi pumnii gardienilor lovindu-le creştetul, umerii, genunchii, gura care se ruga:

Sfinte Dumnezeule,

Sfinte tare,

Sfinte fără de moarte,

Miluieşte-ne pre noi...

Loviturile continuară mai mult de o oră. Dar nimeni nu se clinti din loc. Dar nimeni nu renunţă la rugăciune. Nici chiar puţinii atei şi liber-cugetători, pe care, minune! această solidaritate umană îi făcuse să simtă brusc ceva mai mult decât le îngăduia raţiunea, lăsându-se învăluiți şi ei de acea taină neînţeleasă care coborî ca un impuls mai degrabă cosmic şi-n sufletele lor.

Până la urmă, întemniţaţii au învins: au fost întorşi cu toţii în celule. Ca să-şi serbeze Paştele lor, cu apă chioară şi o coajă de pâine uscată, care urma să li se aducă la prânz şi care avea să le facă ziua sărbătoare.

Numai părintele Florenski a fost ridicat de soldaţi şi dus în carceră.

Tot în carcere separate au fost duşi un rabin, un imam, un lama, un episcop catolic, un predicator baptist şi un şaman eschimos...

Părintele Ioan ştia că va sta acolo 10 sau 15 zile. Într-o celulă de beton, în întuneric, cu apă pe jos, celulă friguroasă, îngustă, foind de şobolani.

Dar el era fericit.

În acea zi, cu zăpadă pe culmi, Dumnezeu coborâse de la locul Lui din cer ca să fie cu ei, îl simţise ca niciodată aproape, acolo printre ei la Bezbojenka, închisoarea de la marginea lumii...

Acest incident îi făcu pe iniţiatorii înfiinţării „acestui lagăr al popilor" să-şi recunoască eşecul şi să-i împrăştie pe locatarii de la Bezbojenka în celelalte peste 100 de lagăre – pentru criminali de drept comun, pentru deţinuţi politici, pentru hoţi, pentru sabotori ş.a.m.d.− din peninsulă.