Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

34. Cântec de gotcan

Un om trebuie să se nască liber. Stalinii sunt născuţi în sclavie. Ca şi Hitlerii. Această pecete după aceea o poartă întreaga lor viaţă. Iar cel mai rău este robul care încearcă să înrobească.

Merseră pe malul râului. Zarea prinse să se înroşească. O lumină ca un abur, care se lăsa purtată de vânt, se ridica de dincolo de orizont. Începea o nouă zi.

Ziua lor.

Nu ţi-e frig la picioare? o întrebă Mihai, privindu-i gleznele zdrelite de pietre şi arse de rouă.

Maria îi surâse timid.

Nu. Cu tine nu mi-e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete.

Gotcanii vesteau răsăritul soarelui.

− Tuc-tuc-tuc!

Astrul zilei ieşi mare şi rotund dintre pini. Lumina se aşternu pe frunze, pe firele de iarbă, pe flori, pe crengi ca o pudră.

Abia acum Mihai o revăzu cu adevărat, după mai multe luni de despărţire.

Maria era toată un amestec de bucurie şi tristeţe, de nelinişte şi împăcare, de disperare şi speranţă împlinită.

Mihai o învălui cu privirea ca pe o comoară de preţ, o simţea cu orice celulă a trupului pe cea care-i era şi iubită, şi prietenă, şi soră, şi mamă, şi fiică, şi soţie.

În aceste clipe va fi sunând la noi „Deşteptarea!", zise Mihai. Kudreavţev iarăşi îşi va ieşi din balamale când va vedea că un deţinut e lipsă.

Mihai Ulmu semăna cu un elev de liceu, care învăţase o cu totul altă temă şi acum, ieşit la tablă, povestea un cu totul şi cu totul alt subiect.

Maria însă era dominată de alte gânduri, de alte griji, de alte sentimente:

A alergat şi el împreună cu noi. A bătut tot timpul cu picioruşele în burta mea... arde de nerăbdare să te cunoască... De atâtea ori i-am vorbit despre tine... În fiecare seară, în fiecare dimineaţă, în fiecare zi... I-am spus tot ce ştiu despre tine, i-am povestit toate lecţiile tale, i te-am descris cum arăţi, i-am vorbit că eşti tăticul cel mai minunat din lume, că vom fi familia cea mai fericită de pe pământ...

Mihai a îngenuncheat în faţa Mariei, a cuprins-o de mijloc şi şi-a lipit plin de emoţie urechea de burta ei:

Salut, piciule!... Să facem cunoştinţă... Eu sunt tăticul tău... De-ai şti cât de mult te aştept... Îţi promit că am să fiu alături de tine... Că nu ne vom despărţi niciodată... Că te voi iubi cel mai mult... Pe tine şi pe mămica ta... Vom trăi la Poiana într-o casă mare, cu grădină şi curte largă... Am să te-nvăţ cuvintele şi înțelesurile lor... Am să te învăţ să înoţi şi să joci fotbal... Vom umbla împreună la şcoală... Vom călători pe Răut şi prin codrii noştri... Mi-i dor de tine, copilul meu... copilul nostru... Prin tine neamul moşilor şi strămoșilor noştri va continua... Prin tine şi prin copiii tăi noi vom dăinui mai departe peste veacuri...

Maria, strigă dintr-odată Mihai. El m-a salutat... El m-a recunoscut... A bătut cu pumnişorii în timpanul meu...

Entuziasmul lui Mihai nu avea margini...

Mihai, cât mi-e de bine când suntem împreună.

Vom fi fericiţi, crede-mă. Vom ieşi din acest infern. Trebuie să existe o gaură prin care să evadăm. Ne vom ascunde într-un sat de codru cu multă verdeaţă, cu un râu răcoros care-l străbate, vom avea mulţi copii şi vom fi fericiţi.

Văd lumea de care-mi vorbeşti, Mihai. E atât de frumoasă.

Se opriră să se odihnească lângă buza unui izvor.

Alături, munţii se înălțau către cer, măreţi şi zvelţi, parcă abia creaţi.

Acolo sus creşte floarea Edidaran, care se transformă, cu tot cu tulpină, rădăcină şi floare, în bule de aer, dispărând ca un abur, atunci când o atingi...

Maria îl urmărea fascinată. Ca la lecţiile lui. Nu se sătura să-l admire, să-l asculte, să-l privească.

Când băiatul nostru va creşte mare, aş vrea să revenim împreună în aceste locuri unde eu am fost fiinţa cea mai fericită de pe pământ...

Abia acum, se pare, Mihai înţelese că a atrage după tine, în iad sau într-o mare nenorocire care-i numai a ta, o fiinţă care te iubeşte şi care nu se gândeşte la moarte pentru că se gândeşte la tine înseamnă a fi iubit cum nimeni nu te-a iubit vreodată şi nimeni nu te va mai iubi vreodată.

Acest gând îl făcu să se simtă mai degrabă disperat decât flatat.

Numai un om care iubeşte cu adevărat e capabil de acea jertfire de sine care de multe ori nu ţine de raţiune şi nu cunoaşte limite.

Această iubire, cât cerul şi pământul, cât viaţa şi moartea, părea pregătită să suporte dureri şi lipsuri, suferinţe şi umiliri, ca şi cum de ea depinde însăşi existenţa vieţii pe pământ, ca şi cum ea urma să salveze întreaga omenire.

Maria..., rosti Ulmu.

Da, Mihai...

Eşti o sfântă...

Zice şi parcă şi zări o lumină aurie, asemănătoare cu cele care înconjoară capetele personajelor din icoanele străbune. Îşi plimbă apoi mâna prin părul ei mătăsos, de parcă voia să-i îndrepte aura. I se părea că i-o vede, că i-o simte, că i-o atinge cu degetele lui.

Maria zâmbi, învăluindu-l cu o căldură emanată de toată fiinţa ei.

Dar după o pauză Mihai rectifică:

Nu! Tu eşti mai mult decât o sfântă: eşti femeie.

A spus asta cu convingere, pentru că numai o femeie ar fi putut fi capabilă de un atare sacrificiu, dar – nu pentru Cel de Sus, care i-ar fi dăruit în schimb viaţă veşnică, ci pentru un muritor, cu slăbiciunile şi calităţile lui, care nu putea să-i dăruiască nimic altceva decât dragostea sa de om.