Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

19. Moş Mazai

Din tinda întunecată pătrunseră într-o cameră luminoasă, îngrijită, măturată cu grijă, cu o icoană mare în ungher, cu patul făcut, de parcă bătrânul ştiuse că o să aibă azi oaspeţi, cu o măsuţă lângă geam şi o sobă cu plită pentru preparat bucate lângă uşă...

Iată aici mă ajung zilele mele, dragii moşului. Iar acum, deoarece bănuiesc că v-aţi hrănit mai mult cu mană cerească până a ajunge aici, ce-aţi zice de-o ciorbă vânătorească, din carne de căpriţă...

Dădu la o parte velniţa care stătea pe o butie din tindă: o ciută jupuită se uita la ei cu ochi de sticlă din întunericul vasului.

A nimerit prostuţa într-o cursă pentru soboli... Of, păcatele mele. Când am găsit-o, se mai zbătea şi am împuşcat-o să nu se chinuie...

Erau nemâncaţi şi o ciorbă le-ar fi adăugat puteri.

Bărbaţii – la tăiat lemne, iar Maria, aşa parcă ai zis că te cheamă, tu treci la plită şi pune oalele la fiert...

Maria a luat în primire câteva tacâmuri din aluminiu, cuţite, linguri şi s-a apucat să trebăluiască...

Îi plăcea să gătească. Maică-sa o învăţase de mică să prepare borşuri, plăcinte, tocăniţe, sarmale, cum îi stă bine unei viitoare gospodine.

Bărbaţii ieşiră în curtea izbei, îi auzea cum cuvântează pe afară setoşi de vorbă.

Ea aprinse focul în plită, puse cratiţa să fiarbă, în care aruncă bucăţi din carnea fragedă de căpriţă, mărar sălbatic, chimen, secărea, cimbru, hrean, leuştean, şofran, izme, pe care le găsi pregătite de bătrânel parcă special pentru ei într-o strachină de pe masă.

Nu văzu nicăieri sarea de bucătărie. Nu-i plăcea să-şi bage nasul în lucruri străine. Dar i se păru un amănunt mai puţin important ca acela de a-i deranja pe cei doi bărbaţi care se împrieteniseră deja şi care se auzeau lângă stocul de lemne cum discută vesel în aşteptarea ciorbei de căpriţă. „Unde şi-o fi ţinând moşneagul sarea?", se întrebă Maria şi deschise un sertăraş, altul, scoase capacele de pe un vas, de pe altul...

Un borcan cu cârlige de pescar, o cutie – cu mosorele, aţe şi bumbi...

Deschise o cutie mai mare şi, brusc, simţi cum îşi pierde cunoştinţa: descoperi la fundul ei mai multe perechi de urechi umane, uscate, zbârcite şi vinete, prinse cu aţe una de alta.

Speriată, vru să ţipe, dar îşi astupă gura cu palma, zicându‑şi: „Calm! Calm! Calm!"

Aflase, i se povestise despre vânătorii de evadaţi, semănaţi de către autorităţi prin toată Siberia, dar nu-i venise să creadă. Izbele acestora erau aşezate în calea fugarilor din penitenciare, pe o rază de jur-împrejurul orăşelelor de lagăre, la zece, la douăzeci, la o sută de kilometri...

Aceştia ştiau: celui care prindea un evadat i se dădea câte un sac de făină sau de zahăr. Mort sau viu, dacă făceai dovada, sacul era al tău. Iar drept dovadă servea perechea de urechi. Statul, în schimb, îşi mai luase obligaţia să închidă ochii la toate braconajele lor.

Inima bătea să-i sară din piept.

Puse capacul la loc, închise sertarul şi se strădui să-şi recapete sângele-rece.

Când crezu că poate să zâmbească, căută un capăt de sfoară mai groasă pe care-l ascunse în mânecă, ieşi în prag şi-l chemă pe bătrân:

Unchiaşule Mazai, vreau să te rog să-mi arăţi unde ţii sarea de bucătărie.

Iată vin, draga moșului.

Bătrânul trecu sprinten pragul pe lângă Maria şi intră în cameră. De cum el pătrunse dincolo, Maria ieşi din izbă, trânti uşa grea de lemn, scoase aţele groase din mânecă şi într-o clipeală legă cu ele belciugele unul de celălalt.

Mihai se uită la ea, nedumerit.

Dintr-o săritură, Maria fu lângă el, îl apucă de mână, strigându-i:

Să fugim!

Când se văzu încuiat pe din afară, moşul slobozi un urlet sălbatic şi aruncă cu barda în geam, făcându-l ţăndări.

Fără să întrebe ce se întâmplă, Mihai înşfăcă rucsacul Mariei, uitat lângă prag, şi porni să alerge din răsputeri, încercând să dispară împreună în taigaua care începea de la marginea platoului.

Se îndreptară către defileul unde se auzea vuietul unui râu. La un moment dat îl văzură din urma lor alergând ca pornit la vânătoare − cu carabina în mâna dreaptă, iar cu stânga strânsă pumn, ameninţând cerul − pe Mazai, care se trânti cu fesele pe un râu de pietre rotunde, ce prinseră a luneca cu tot cu el la vale, dânsul intenţionând astfel să le taie calea.

Săriră râul de pietre curgând din munte şi o luară pe o potecă ce li se păru umblată, care întretăia de-a curmezişul coasta abruptă. Atunci îl auziră pe bătrân – care, dintr-un om blajin la prima vedere, se transformă în fiară – încărcându‑şi carabina din mers, călare pe pietre, ca pe spinările unei herghelii de mârţoage, semn că o mai făcuse şi alte dăţi, şi întorcând gura puştii în direcţia lor: când arma se descărcă, răsună o bubuitură, multiplicată de zeci de ecouri, şi o ploaie de alice măşcate destinate animalelor taigalei reteză cu un zgomot infernal perdeaua verde a unui pin uriaş, ei fiind la un pas de a fi îngropaţi sub greutatea acesteia.

Moşul urla – „Opriţi-vă, javrelor! Neam de ocnaşi! Nu vă place Puterea Sovietică?! Nu scăpaţi voi de mine!" − parcă avea gâtlej de lup, trezind somnul pădurii la zeci de kilometri depărtare.

Li se păru că aleargă pe loc, că picioarele nu-i ascultă, devenind tot mai grele.

Moşul, care cunoştea bine muntele şi toate potecile lui, se apropia tot mai mult de ei, îl auzeau cum gâfâie undeva chiar în spatele lor, cum îşi încarcă arma din mers şi cum trage cocoaşele.

Dintr-odată, pe poteca îngustă dintre steiuri, chiar la câţiva paşi înaintea lor, apăru o namilă de urs: dihania brună cu o înălţime de peste doi metri venea prăpăstios peste ei, ridicată pe labele posterioare, mătăhăind cu cele două din faţă şi scoțând mugete înfiorătoare.

Mai înainte ca ursul să ajungă drept ei, Mihai şi Maria săriră fulgerător la o parte, lipindu-se de o stâncă încremeniţi de groază.

Atunci namila se pomeni faţă în faţă cu Mazai. Surprins de apariţia instantanee a fiarei, vânătorul se pierdu, şi, mai înainte ca el să apese pe trăgaci, aceasta îl plesni peste ţeava carabinei, care căzu jos cu bubuitură de tunet. Plumbii din ea o luară razna, împlântându-se adânc în trunchiurile arborilor din preajmă. În aceeaşi clipă ursul se prăvăli cu sutele lui de kilograme peste trupul îmbătrânit al lui Mazai, care scoase un urlet neomenesc, însoţit de trosniturile oaselor frânte, ce se făcu auzit până aproape de Ocean şi până departe în cer.

După ce văzură moartea cu ochii, Mihai şi Maria o rupseră de fugă ca scăpaţi din praştie de-a lungul albiei de pietre către poalele acelui munte blestemat, fără să mai privească înapoi.

„Domnul te-a scăpat de osânda Domnului", îşi aminti Ulmu un vers de psalm necuprins de nicio carte.

Merseră în tăcere, până obosiră de tot şi până noaptea se lăsă în taiga ca un perete care căzu brusc înaintea lor. Trecerea de la zi la noapte ţinu doar câteva minute. Peste munţii Kolâma se aşternu o beznă fără început şi fără sfârşit.

Se opriră lângă o stâncă înaltă şi neagră, pe care mai mult o bănuiră răsărită în faţa lor decât o văzură profilată pe cer printre stele.

Adormiră cuprinşi aproape imediat, istoviţi, speriaţi, flămânzi.