Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

4. Profesorul Mihai Ulmu

De unde cunosc ei aceste lucruri?! se întreba Ulmu. Îi tratase mereu ca pe nişte copii şi iată-i cum gândesc − ca nişte maturi. Ridicau mâna unul după altul... Ce spun ei printre cuvinte?! Ce sugerează?! Ce îndeamnă?!

Tristeţea din dragoste e cea mai frumoasă tristeţe din lume...

Oana Răutu, o fată roşcată, pistruiată, cu ochi cenuşii. Speră să se facă profesoară. Un profesor trebuie să fie un exemplu de dreptate şi pentru ceilalţi. Ea să fie aceea?!

Ana Ionescu:

Dragostea te ajută să deschizi poarta înţelegerii lucrurilor, a oamenilor, a lumii, a propriilor sentimente. Dar şi-n lumină poate fi întuneric, precum şi-n tristeţe poate fi bucurie. O bucurie te poate înălţa, dar te şi poate înfrânge. Adevărata iubire e cea care-ţi dăruieşte aripi...

Şerban Brad:

Eu aş compara o iubire adevărată, pentru că de ea e vorba, cu o furtună iscată din senin pe o mare liniştită, cu valuri uriaşe care trec peste diguri, pătrund în oraşe, se revarsă peste ziduri înalte, surpă maluri priporoase, răstoarnă stânci...

Alecu Stan:

Cine afirmă că iubeşte omenirea fără a fi iubit măcar pe cineva din această omenire minte...

Dumitru Gusti:

Căsătoriile fericite nu au istorie. Dacă Romeo şi Julieta ar fi fost fericiţi, n-ar fi ştiut nimeni de ei.

Petru Diac, poreclit şi „bufonul clasei", are totdeauna bancul potrivit la locul potrivit:

Şi totuşi iubirea reciprocă e o raritate, ca o floare de mac în mijlocul unui lan de grâu. Câteodată noi, oamenii, vopsim o cioară ca să pară albă, nu fiindcă ne place culoarea ei. Un om trebuie iubit pentru ce este, nu pentru ce ne-ar plăcea să credem că este...

Cam trist de astă dată.

Viorica Niţă:

Alegem să suferim din dragoste, pentru că suferinţa din dragoste ne ajută să înţelegem de ce trăim, ce trăim şi ce preţ are viaţa noastră...

Elevii se completează, se contrazic pe alocuri, gândesc cu voce tare... de unde ar putea ei şti toate astea?! I-a tratat mereu ca pe nişte băieţandri şi fetișcane. Sunt aceiaşi, cei pe care i-a cunoscut el dintotdeauna. S-a schimbat doar ceva în ei, în felul lor de a fi, de a înţelege lucrurile, medita profesorul Ulmu. Au deprins multe în anii lor de şcoală. Dar cel mai important e faptul că au învăţat să gândească. Ca să poată fi ei înşişi.

Se făcu şi mai atent la fiecare nuanţă, era tot o aşteptare faţă de fiecare cuvânt pe care urma să-l audă, acest nesaţ era şi ca o încununare a activităţii sale de pedagog în această şcoală. Clasa la care era şi diriginte avea examene de absolvire peste câteva zile. După care urma să plece fiecare pe drumul său. Ce-i aştepta?! Nu ştiau nici ei. Nu bănuia nici dânsul.

Dar, ascultându-i cum gândesc, se bucura că sunt liberi‑liberi şi ar fi fost astfel chiar şi cu cătuşe la mâini şi la picioare, pentru că învăţaseră să gândească şi să se comporte ca nişte oameni liberi. Ei nu se vor împăca cu minciuna, ei i-au făcut dreptate poetului drag, n-au permis ca acesta să fie umilit.

Cel mai mult le aprecia demnitatea omenească, cea pe care reuşise s-o cultive în fiecare dintre ei. Turma nu are demnitate, chiar dacă atacă sau se apără. Omul o are şi, atâta timp cât nu o părăseşte, el nu poate fi învins.

Trecuseră câteva ore bune şi ei mai aveau încă multe să-şi spună.

...Iubirea care mişcă sori şi stele...