Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

1. Orfelinatul

„Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge."
Evanghelia după Ioan

Şi era miercuri şi ploua.

Atinse, ácele brazilor se risipeau în toate părţile. Firele grele de apă pisau iarba ca s-o bage înapoi în pământ.

Era o perdea de ploaie, cu franjuri lungi, boţită la atingerea ei cu pământul.

Deşi era amiază, se făcuse dintr-odată întuneric.

Îmi place cum cerne în Siberia.

După ce am spălat podelele clasei noastre, fiind de planton în acea zi, m-am aşezat cât mai comod pe pervaz să pot asculta ploaia cum bate toba în acoperiş ca o chemare la luptă şi să urmăresc de sus, de la etaj, cum stropii răpăie grăbiţi prin ograda orfelinatului nostru cu paşi de soldaţi porniţi la atac.

Atunci l-am văzut pentru prima dată pe acel bărbat ciudat, îmbrăcat într-un trenci subţire şi cu un fes de lână tras pe cap, ieşind din şcoala noastră; m-a mirat faptul că nu se grăbea nicăieri: s-a oprit în mijlocul curţii, ca şi când n-ar fi turnat de sus cu găleata, pe urmă a privit lung înapoi, probabil m-a zărit şi pe mine urmărindu-l prin geamul clasei, a pornit iar, apoi s-a oprit din nou, ieşind într-un târziu pe poarta şcolii, ca să dispară în ploaie...

Acel necunoscut avea să revină şi a doua, şi a treia, şi a patra zi.

Nu ştia nimeni nici cine e, nici ce caută la orfelinatul nostru.

Aici, la Nadrecinoe, atunci când împlinisem vârsta de 12 ani, mi-am aflat pentru prima dată numele meu cel adevărat.

Mă numisem până atunci Ivan Ivanov-15, ca şi cum aş fi fost o adresă, şi nu o persoană.

De ce 15? Toţi copiii de la Nadrecinoe, la sugestia unui şef de departe, purtau unul şi acelaşi nume: Ivan Ivanov. Dar profesorii noştri, ca să ne deosebească, ne adăugaseră şi câte un număr: Ivanov I.-1, Ivanov I.- 2...

Şi aşa până la 300. Atâţia copii eram la Nadrecinoe.

Ni se spunea „copiii lui Stalin". Ştiam că părintele nostru ne iubeşte nespus şi că nu ne-a vizitat niciodată numai din motiv că dânsul conduce o ţară prea mare şi nu-i mai rămâne timp şi pentru noi, băieţii lui. Îl aşteptam însă în fiecare zi, nădăjduind că odată şi odată va trece, cu cadouri sau fără, şi pe la Nadrecinoe.

Orfelinatul nostru urma să ne înveţe să muncim, dar în primul rând – să-l iubim pe tovarăşul Stalin.

Portretul lui – un bărbat mustăcios, cu luleaua într-o mână şi cu fermitate în priviri – era agăţat în fiecare clasă, în dormitoarele noastre, în cantină − pretutindeni.

Pentru el era gata să-şi dea viaţa fiecare dintre noi, pentru el şi pentru Liubov' Herbertovna Valeva, directoarea orfelinatului nostru, chiar dacă dânsa ne bătea crunt aproape săptămânal, dar tocmai ea – şi acest lucru îl cunoşteam cu toţii – avea cea mai mare grijă de noi ca să ne creştem muşchii pentru Patrie şi să mâncăm de trei ori pe zi.

Nu ne supăram pentru că ştiam că vina era numai a noastră, care nu eram chiar aşa cum ne dorea ea: disciplinaţi, să vorbim numai când suntem întrebați, să mergem în pas cadenţat prin curtea orfelinatului sau în drum spre şcoală şi înapoi...

Dar, de fapt, la Nadrecinoe ne băteau toţi: profesorii, paznicii, bucătăresele, cei mai mari elevi ne băteau pe noi cei mai mici, iar noi, la rândul nostru – pe cei şi mai mici.

Răbdam cu stoicism bătaia, pentru că ne pregăteam de război.

Aşa ne spuneau educatorii noştri, că vine războiul, iar noi urma să-l câştigăm. Pentru asta însă trebuia să fim rezistenţi, să putem răbda orice durere, orice lipsuri, orice înjosire.