• CAPITOL SCRIS ÎN COLABORARE CU Tasmmyn •
Cassian se afla într-o cameră mică și rece, o cameră de sanatoriu în igrasie, în care aerul părea să fie îmbâcsit de o energie sinistră și opresivă. Țipetele acelei camere aduceau umbre amenințătoare asupra pereților înghesuiți. Se văzu pe sine, stând într-un colț, cu privirea pierdută în gol și chipul transfigurat de frică. Într-o clipă de teroare, mama sa deveni o ființă dezlănțuită și înspăimântătoare, un demon dezlănțuit, aruncându-se asupra sa, cu ghearele întinse și ochii înroșiți de furie. Un monstru pe care îl iubea, dar care îl îngrozea atunci. Un monstru pe care ar fi trebuit să îl ucidă dacă își dorea să poată supraviețui.
Simțea cum tensiunea se acumulează în fiecare fibră a corpului său, iar inima îi bătea cu putere în piept, ca și cum ar fi vrut să evadeze dintr-o închisoare invizibilă a coșmarului său. Închisorile. Se simțea prins într-un milion de închisori în același timp, un prizonier fugar între vis și realitate.
— Nu..., mormăi în vis. Nu..., încearcă... , se zbătu. Te rog.
În visul său atroce, ducea o luptă grea de unu la unu. Brațele îi erau zgâriate și sângerau, iar durerea îi sfâșia carnea într-un mod real, palpabil. Într-un efort disperat de a-și păstra echilibrul, Cassian murmura în somn, cuvinte încurcate și neclare, încercând să facă liniște în mijlocul haosului. Strânse salteaua într-un pumn, încruntându-se cu o durere sfâșietoare pe chip.
— Nu...
Tensiunea în aerul coșmarului era una palpabilă, o prezență sinistră ce se hrănea cu frica și disperarea neputinței lui, absorbind ca într-un vortex stările și emoțiile lui, înghițindu-l în adâncurile întunecate ale psihicului său – din care părea că nu există scăpare – obosindu-l parcă și mai mult, chiar dacă se presupunea că doarme.
Cu mișcări lente, precaute, blânde chiar, Malikah se apropie de bărbatul cuprins de spasmele coșmarului. Se lăsă pe saltea, așezându-și mâna pe brațul lui, într-o mângâiere ca de alinare. Nu voia să-i distrugă somnul, dar nici nu voia să-l lase să se chinuie în visul ăla cu siguranță îngrozitor. Ce poți face atunci când vezi un om cuprins într-un coșmar? Duce propriul război în sine. Ce să cauți tu în sinele altcuiva? Nu ai dreptul să te afli acolo.
— Ușor, cavalerul meu, șopti. Ușor, își continuă mângâierea, urmărindu-i umbrele chipului. O să fii bine, îți promit. Dormi acum, dormi, rămase cu mâna pe brațul său, oftând aproape insesizabil. Se întreba ea pe sine ce naiba făcea acolo și de ce? Ce încerca să facă acum? Să își spargă propriile bariere? Să își depășească ea singură, dintr-o dată, limitele pe care jurase să nu le mai încalce niciodată?
Nu reușea să distingă care fusese exact momentul în care începuse să empatizeze cu el. Nu reușea să își dea seama în care moment începuse să simtă aceleași dureri ca și el, aceleași temeri, aceleași emoții blurate. Când începuse să fie cu adevărat îngrijorată pentru el, când începuse să îi dorească într-adevăr binele, când chiar începuse să îl pună din când în când pe el pe primul loc, și nu pe ea. Pentru că nu așa ar fi trebuit să se întâmple. Nu așa ar fi trebuit să avanseze lucrurile.
— Stai..., mormăi, răsucindu-se pe spate, pieptul lui urcând și coborând cu rapiditate.
Respira anevoios pe gură, ca și când nu ar avea aer. Femeia i se năpustise la gât, sugrumându-l. Poate că era ea bătrână, dar în visul lui avea o imensă putere. În cameră mai intră cineva. Nu putu vedea cine, însă. Îi putea doar simți prezența. Un parfum slab, arăbesc. Coada ochilor alunecă în lateral și cu o disperată nevoie de aer, reuși doar să vadă bretonul întunecat al unei femei în ceață. Mama lui era un monstru, iar străina salvatoare nu putea decât să privească felul în care este jupuit de viu, jefuit de piele și de suflet chiar în fața ochilor ei superbi. Umilința, lipsa de putere, spaima. Nu își putea răni propria mamă, era vulnerabilă, era bolnavă, era mai speriată ca niciodată. Acum îi simțea unghiile lungi ca niște gheare cum îi zgârie gâtul și obrajii.
— Cassian? îi șopti numele, mutându-și palma pe pieptul lui, văzând cum obrajii i se albesc și ochii i-o iau razna pe sub pleoapele adormite. Fii liniștit, totul e bine. Totul e bine.
Într-o secundă, totul se oprise. Totul luase brusc sfârșit, aerul era încă insuficient. O cădere în gol continuă, continuă. Bărbatul tresări de parcă ar fi fost curentat. Sări în șezut, gâfâind, frecându-și din instinct mâna în jurul gâtului, văzând totul în ceață. Își coborî privirea către mâna ei, simțindu-o pe piept ca pe o alinare, încercând să o poată privi prin ceața genelor, dar mâna ei se retrase imediat, de parcă nu ar fi fost niciodată acolo.
— Ce spațiu mic..., bâgui.
— Gata, cavalerule, continuă să-i șoptească. A fost un vis doar, a trecut, rămase pe marginea saltelei, lăsându-și mâinile în poală. Încearcă să adormi înapoi.
— Nu..., își trecu mâna peste ochi, încercând să își revină. Sunt bine, am dormit. Trebuie să plec, se ridică de pe saltea.
— Nu, nu poți pleca deja. Adică poți încerca, dar cu siguranță ai nevoie de cheie, iar cheia..., i-o arătă între degetele ei, e la mine. Iar eu nu ți-o dau.
Așadar, despre asta era vorba. Cassian habar nu avea când ajunsese cheia aia nenorocită între degetele ei, dar cu siguranță ar fi trebuit să se aștepte la asta. Cu siguranță că ea avea un plan, cu siguranță că voia să facă ea o mârșăvie de-a ei. Deja se simțea ca ultimul om, ca ultimul idiot de pe pământ pentru că avusese încredere în ea. Ea nu merita, de fapt, nicio fărâmă de încredere.
— Malikah..., oftă înfrânt. Sub sechestrul tău? se încruntă. Serios?
— Sechestru e un cuvânt oribil, se ridică de asemenea. Eu nu vreau să îți fac rău. Vreau doar să te odihnești, să iei o pauză, să nu cedezi. Nu ai dormit nici jumătate de oră și ai vorbit și te-ai zbătut tot timpul.
— Sigur, zise neîncrezător, deja împins mult la capătul puterilor. Păi în cazul ăsta..., o prinse brusc de talie, aruncând-o dintr-o mișcare pe pat. Venind deasupra ei, îi țintui brațele de saltea, privind-o cu duritate fix în ochi. Dacă eu stau aici, fii sigură că tu nu pleci nicăieri cu cheia aia.
Icnind scurt la impactul cu salteaua, o șuviță de păr îi traversă chipul, un junghi de teamă lovind-o în piept, înghețând-o. Rămase paralizată, privindu-l cu o scânteie periculoasă de neîncredere în privire. Strânse cheia în pumn, umezindu-și scurt buzele. Nu se așteptase la asta, nu știa cum să reacționeze. Uitase să reacționeze. Uitase cum se face orice.
— Ce faci? abia vorbi, mai mult cu o umbră de glas.
Privind-o crud câteva momente bune, încă nu se ridică de pe ea, fără a o pierde din ochi vreo secundă.
— Îmi băgai mai devreme texte despre încredere și pentru o clipă chiar te crezusem. Chiar credeam că mergem pe încredere, dar ai cheia mea de la temnița asta. Despre ce încredere vorbești? Ori îmi dai cheia și plecăm amândoi teferi, ori...
Malikah tăcu, strângându-și mai mult palmele în pumni. Nici măcar un cuvânt, nici măcar un sunet. Încerca să își analizeze stările interioare — îi era teamă? Nu, în mod bizar, nu îi era teamă deloc, iar lucrul ăsta era extraordinar, era o extraordinară conștientizare pentru ea. Cassian tăcu de asemenea, furia luându-i locul lucidității. Se simțea fraierit, era epuizat, era ajuns la saturație. Îi simțea încheieturile între degetele lui, îi simțea pulsul haotic, viața curgându-i prin vene. Realiză rapid că face o enormă greșeală, că un astfel de moment de furie necontrolată nu este un aspect pe care Malikah îl va putea trece vreodată cu vederea. Îi văzu și urma rănii ăleia pe piele și sufletul i se strânse noduros.
Se ridică de pe corpul său, știind că aceea era probabil ultima oară când se mai apropiase de ea. Ridicându-se în șezut, femeia își lipi spatele de tăblia patului, susținându-i fără ezitare privirea. Și-a dres glasul, studiindu-i chipul încă distorsionat de nervi.
— Ori? Ori ce?
— Ori amândoi vom ieși foarte șifonați din carceră, zise înainte de a își da seama ce spune.
— Foarte bine, încuviință cu un calm de gheață. Foarte bine, fă-o. Dacă îți face bine să te descarci, atunci nu te abține, se aplecă ușor spre el.
— Să mă descarc? Ce? se încruntă, vizibil șocat. Asta e tot ce ai înțeles tu?
Oftă cu o ultimă urmă de energie rătăcită prin corp. Exagerase, o speriase. Ba mai mult, își pierdu toate șansele pe care speră că le mai poate avea în ceea ce o privește.
— Dă-mi cheia. Te rog, își temperă glasul.
— N-ai să vezi, negă.
— De ce ești așa încăpățânată tot timpul? Cu ce te ajută? ridică din umeri înfrânt, cu ochii semi deschiși.
— Cu absolut nimic, se ridică din pat, privindu-l ușor circumspectă. Nu fac asta pentru mine, o fac pentru tine. Tu de ce ești atât de încăpățânat? Ah, știu de ce, pocni din degete. Pentru că ești nervos, speriat, frânt, sătul, nedreptățit, singur..., de aia. Dar e în regulă. O să fii și mai bine.
Își lipi buzele într-o linie. Ca de multe alte dăți, Malikah îl lăsa complet fără cuvinte. Continuă să îi vorbească la fel de blând, la fel de cald.
— Cădem la pace? întinse fără prea mare speranță mâna spre ea. Nu vreau să ne avem în relații proaste. Iartă-mă pentru izbucnirea de mai devreme, șopti.
— Te iert, îi acceptă mâna, oferindu-i-o pe cea rănită pentru a strânge în continuare cheia în pumnul sănătos. Te rog totuși să n-o mai faci. Pentru mine e foarte...inconfortabil.
— Bine, încuviinț, scuturând cât putu de ușor mâna femeii. Îmi reiau somnul, dar te rog...nu pleca. Am deja destule probleme, nu îmi mai trebuie încă una. Ai terminat cartea?
— Nici nu m-am apucat de ea, își retrase mâna, făcând un pas în spate pentru a-i face loc. Promit că nu plec.
— Ok, zise doar aparent mai liniștit, întinzându-se pe saltea. Ziceai că vorbeam în somn? închise ochii. Ce ziceam?
— Te rugai, încercai să scapi de ceva, de cineva..., ocoli din instinct patul. Erai foarte agitat. Foarte agitat. Acum te poți liniști. Poți să te oprești din a mă ataca, idiotule, o zise în spirit de glumă.
— Mda... să scap. Să știi că nu am să te rănesc, dacă de asta fugi. Îmi pare rău, chiar îmi pare rău.
— Știu, își apucă încet cartea. Dacă aș crede că vrei să mă rănești, nu m-aș fi încuiat niciodată aici cu tine. Ai fi fost foarte șifonat după ce m-ai trântit în pat. Ultimul bărbat care a făcut mișcarea asta e mort acum.
— Sunt foarte șifonat oricum, mormăi, punându-și brațul pe ochi.
— Văd, șopti, trecându-i pătura peste corp înainte de a urca lângă picioarele lui, lăsându-și cartea pe genunchi. Stătea acum pe partea opusă a patului, privindu-l tăcută.
Exact asemenea apariției primului vis, bărbatul adormi de îndată, pieptul lui urcând și coborând în respirații ușoare, egale. Și se transpuse iar în acea cameră minusculă și rece, în aceeași poziție din visul precedent. Doar că acum se vedea pe el, însă nu mai era el cel în chin. Nici gând. Era o dedublare a lui. Scena se păstrase întocmai, femeia zgâriind gâtul bărbatului, spaima de pe chipul său, femeia cu părul de întuneric în ceață.
Cassian era undeva în spatele scenei, undeva în lateralul acesteia, în zona unei scene încremenite în timp. Confuzia era evidentă, transpunându-se în realitate. Păși încet, precaut, pe norii de ceață, până undeva lângă dedublarea lui. Sângele sosiei îi curgea în jos din gât. Mania femeii sclipea în roșu prin acei ochi ciocolatii. Dar tot nu o putea vedea clar pe femeia cu părul de întuneric. Nebunia femeii cedă dintr-o dată, lăsându-și mâinile pe lângă corp, făcând câțiva pași în spate, lovindu-se de stativ.
Dedublarea căzu în genunchi, plecând capul, străduindu-se să-și revină. Chiar dacă era doborât, părea că încă vrea să o ajute pe femeia în demență, chiar dacă avea nevoie să se adune puțin. Femeia cu părul de întuneric păși către dublură, iar în acel moment ceața se risipi și Cassian o putea vedea clar. Ochii de jad ai femeii cu trăsături arabe. Palma rănită îi era deschisă în față, pe suprafața acesteia plimbându-se într-o lentă amorțeală un scorpion amenințător.
Mama lui era acum o nălucă diformă. Lângă dublura sa doborâtă, femeia scorpion se lăsă pe vine. Două primejdii pe care le iubea din tot sufletul lui. Două pericole fără de care el nu s-ar simți niciodată în siguranță.
— Să nu te aud vreodată că nu ești iubit de Diavol, îi auzi glasul blând, înainte ca imaginile să dispară, făcând loc unui negru absolut.
Amuțind în vorbe cu totul, Malikah nu a mai spus nimic, își domoli respirațiile, își întemniță privirea între paginile îngălbenite de trecerea zadarnică a timpului. Își sprijini tâmpla de zidul de gheață, dând paginile fără sunet. Citise zece pagini, iar din când în când, privirea îi urca spre bărbatul adormit atât de aproape de ea. Își detensionă umerii, lăsând cartea pe saltea în timp ce îl studia. Era un bărbat frumos, puternic. Dar era și un om zdrobit sub tălpile sorții. Era și un om pierdut în propria viață. Sprijinindu-și bărbia în palmă, începu să se joace inconștient cu vârful șiretului de la bocancul lui.
Trecuse un timp în întuneric. Un timp incert, inexact. Nu existau ceasuri, nu exista nimic care să ateste trecerea timpului. Era întuneric și răcoare. Era întuneric și umezeală. Era întuneric și mucegai. Dar era un întuneric în pace, o netulburată pace. Păruse o secundă, însă de fapt trecuseră câteva ore bune. Din pricina ecoului unor pași pe holul carcerei, lectura repetitivă și pacea începuseră să se bruieze.
Și deși Malikah auzise pașii, sperase ca cel care se apropia să nu îi vizeze. Își terminase cartea și o începuse din nou. Era a patra oară când o citea de-a lungul timpului.
Își lăsă mâna pe glezna lui, ciulind urechile, încruntându-se.