În urmă cu câteva zile, la micul radio al închisorii Crucea Nopții se auzise o melodie pe care Malikah nu o auzise decât fugitiv, dar pe care o găsise atât de semnificativă încât se mai trezea fredonând-o când și când atunci când se regăsea singură în spatele gratiilor lungi și oțelite. Happy Nation, așa se numea și în mod cert subiectul melodiei nu era în niciun caz despre o societate fericită și împlinită, ci despre nebunia asta absolut dementă a tuturor oamenilor care ar face absolut orice pentru putere, ba chiar ar și ucide. Un om moare în uitare, desigur, dar asta se întâmplă de fapt în fiecare zi. Ideea este că lumea merge mai departe chiar și atunci când îți vezi semenii cu funia bine legată în jurul gâtului, chiar și atunci când îi vezi cum trag să moară sau își doresc să o facă.
Era noapte acum, iar Malikah nu putea să doarmă. Malikah niciodată nu putea să doarmă, adormea numai atunci când organismul ei chiar ceda din toate punctele de vedere iar ea nu mai reușea să își controleze simțurile din a i-o lua inevitabil în jos, adormea numai atunci când somnul îi devenea de fapt o stare bolnăvicioasă de inconștiență cerută de corpul său. Adevărul era că se temea să adoarmă în închisoare, unde gardienii ar fi putut oricând să dea buzna peste ea în celulă. I-ar fi fost încă și mai greu să se apere dacă ar fi prins-o adormită. Somnul însemna vulnerabilizare, înseamna expunere, înseamna un teritoriu mai ușor de atacat. Să își permită să doarmă ar fi însemnat să riște să nu se poată opune în cazul unui atac. Așadar, în jurul orei două dimineața, Malikah citea. Citise aproape fără oprire de la ora zece noaptea, de când se dăduse în mod oficial stingerea, iar la acel moment tocmai se ridicase din patul său, aprinzându-și o țigară. Era a doua noapte la rând în care Nereea nu se prezentase în celula comună, așadar, era a doua noapte în care ea era singură acolo. Singurătatea nu o deranjase niciodată, mereu o preferase în locul oricărei companii. Ei îi plăcea să fie singură.
Trase un prim fum, lăsându-și apoi brațele în afara gratiilor, având o ușoară fredonare a piesei ăleia care nu-i mai ieșea din cap. Vârful portocaliu strălucea acum în bezna netulburată a Galeriei adormite, și niciun sunet nu îndrăznea să se facă auzit. Gândurile Malikhai erau împrăștiate în direcții amestecate despre viitor și trecut, despre deciziile pe care le luase și cele pe care nu le luase. Contrar lui Cassian, Malikah nu era deloc genul de om care să se învinuiască pentru lucrurile întâmplate. Malikah știa să ia viața ca atare, să ia lucrurile exact așa cum se întâmplaseră ele, să nu mai poarte grija lucrurilor pe care nu le mai poate schimba. Știa că dacă ceva nu se află în puterea ei, atunci nu ar trebui să lase acel lucru să îi consume energia. Își îndrepta toată energia către viitor, niciodată către trecut. Se înrădăcina adânc în prezent, pentru că știa că momentul prezent este cu adevărat singurul care ne este promis.
Viața ei, însă, nu ar fi trebuit să arate așa și pe asta o știa prea bine. Viața ei fusese la un moment dat strâmbată de un bărbat netrebnic. Destinul ei o luase la un moment dat pe un făgaș nepotrivit, pe o cale întortocheată. Fusese corect? Fusese drept? Nu, evident că nu fusese. Sigur că fusese o anomalie a destinului, o cruzime din partea universului. Dar tot la fel de sigur era și faptul că nimic nu poate să mai fie de acum supus schimbării. Trebuia să învețe să trăiască exact așa cum îi fusese dat, dacă voia să revină în controlul deplin al propriei vieți, să își tragă din nou ea singură liniile propriei sorți. Duse țigara la buze în același timp în care Cassian și-o stinse pe a lui de zid, din mers.
Bărbatul era încercănat și devorat de stres. Mama lui fusese legată de pat, dar aproape își rupsese încheieturile încercând să se elibereze din curelele groase din piele tăbăcită. Așa că fusese mutată într-o cămașă de forță, întocmai ca în filmele cu nebuni. Aceea era în mod cert o amintire care avea să-l bântuie pe Cassian mult timp de atunci înainte, o imagine care avea să-i rămână timp îndelungat lipită de retină. Acum era în tura de noapte. Avea să fie și în tura de dimineață, și în cea de după amiază. Avea să le facă el pe toate, avea să facă el absolut totul pentru că numai așa putea fugi provizoriu de propria minte. Își dorea probleme la muncă, pentru a mai uita de problemele personale.
Își făcea rondul alături de Palacios, dar nu putea să fie prea atent la el. Era prins într-un vortex. Era prea absorbit de tot ceea ce văzuse și auzise. Era greu să vezi mâinile care te mângâiau când erai copil cum sunt pătate de sânge și cum sunt imobilizate de parcă ar fi ghearele unui monstru periculos. Era greu să auzi cum vocea care îți cânta cântece de leagăn se distorsionează acum în urlete disperate după ajutor. Da, astfel de lucruri chiar te-ar putea bântui. Palacios îi era prieten bun și devotat, dar în astfel de situații toți erau exact la fel de neputincioși.
— A dracului liniște, mormăi Cassian din mers. A mai fost vreodată atât de liniște în închisoarea asta vreodată?
— Ei bine..., ținu Palacios pasul, sorbind somnoros dintr-un pahar de carton plin de cafea, nu știu, dar nu e bine să fie liniște, Cass? Femeile astea sunt nebune. Când le apucă, știi și tu că e vai și amar de noi. Lasă, mai bine să fie liniștite. Unde n-ar da Domnul să fie așa liniște mereu?
— Mda, oftă. O liniște minunată, numai bună ca să-mi stoarcă mie tot ce mi-a mai rămas din creier.
— Atât de rău e? întrebă cu un evident regret în voce.
— E... foarte rău, da. E foarte rău și merge înspre și mai rău. Cred că o s-o iau razna, Pala, jur. Cred că o să înnebunesc. Am ajuns să îmi doresc o revoltă aici, ceva, orice care să-mi mai distragă puțin atenția. Nu mă pot gândi decât la cât de rău este și la faptul că nu pot face nimic, dar absolut nimic ca s-o ajut.
— Dar o ajuți, Cass, îl încurajă imediat. Ești mereu acolo, mereu lângă ea, fugi ca un nebun de fiecare dată când sună telefonul. Ți-au ajuns cearcănele până la genunchi, ai slăbit, de când nu ai mai dormit o noapte întreagă? De când nu ai mai avut o masă completă? Faci tot ce îți stă în putere, iar pe tine te lași pe ultimul loc. Asta e cea mai grijulie formă de dragoste.
— Și la ce bun? Au legat-o ca pe un câine turbat. Cred că asistenta aia va depune plângere... cred că a orbit-o.
— N-are cum, e deja dovedit că mama ta are aceste probleme pshihice, e îngrozitor, dar sunt riscurile meseriei. De ce nu o iei și așa, Cass? Și tu îți riști pielea în fiecare zi aici, printre asasine. Și tu faci tot ce e uman posibil. Hai, vino, îți iau un ceai de la tonomat.
— Mai bine ar intra o cafea sau un energizant, mustăci, dar Palacios îl atenționă cu un deget, de parcă ar certa un copil.
— O să-ți crape inima și chiar nu ne dorim asta. Doar eu te-am văzut azi cu trei cafele și două energizante la purtător, omul meu. Ai chef să mori de tânăr?
— Nu, râse fără haz. Am chef să nu cad la datorie.
— Nu se va întâmpla, tu ești Cassian, ești omul de piatră, continuă să-i zâmbească a încurajare, înaintând încet pe coridorul slab luminat.
Într-adevăr, era o liniște mormântală în închisoare. De asemenea, de cele mai multe ori, liniștii îi urmează o furtună. Cu țigara fremătată între degetele subțiri, Malikah asculta liniștea aceea ca pe o superbă terapie personală. O superbă terapie personală, până când ochii ei au distins o siluetă firavă încremenită la etajele superioare. Obscurul nu-i permitea să vadă silueta cu claritate, dar privirea ei era deja foarte obișnuită cu întunericul. O cută fină îi apăru pe frunte, țigara ei fumându-se singură în gol. O recunoscuse rapid, aproape instant. Tot instant aproape își strivi țigara printre degete. Un sentiment demolant, agresiv. Nu a durat nicio secundă până când a înțeles. Nereea era acolo, lângă balustradă, singură în obscur.
— Proasta dracului, șopti, încruntându-se pentru a vedea mai bine. Văzu apoi că mâinile ei se joacă haotic cu ceva. Ce era aia? Ce era...
— Nereea! o strigă imediat ce dibui obiectul din mâinile sale. O sclipire albă de neon traversă mâinile ei tremurate, iar Malikah realiză că aceea era o funie. O funie pe care o lega bine de balustrada metalică. O fracțiune de secundă mai târziu, Malikah se desprinse de ușa de gratii, trântindu-și toate cărțile de pe noptieră pe podea. Balustrada se afla la etajul șase, Malikah era la etajul trei. Dacă Nereea apuca să își pună ștreangul de gât și să sară, șansele de a fi salvată erau egale cu zero.
Malikah furase cartela de acces a lui Palacios încă din prima ei zi acolo, dar nu fusese niciodată nevoită să o folosească până în acel moment. O ascunsese în cartea cea mai groasă, după ce îi decupase pe forma perfectă grosimea paginilor. Acum i se părea că nu are suficient timp să o găsească, să o scoată, să deschidă ușa celulei, să urce trei etaje de trepte. Nu, clar nu avea timp. În niciun caz nu avea timp.
— Cretina pământului, mormăi nervoasă, căutând grăbită printre cărțile împrăștiate pe jos. Nereea! strigă mai tare, trezind deținutele. Te omor eu dacă nu te omori tu, prinse cartela de acces din căușul paginilor, deschizând dintr-o mișcare ușa celulei. Nici măcar nu așteptase să se deschidă complet, strecurându-și corpul printre zid și gratii.
— Nereea, oprește-te dracului din ce faci! strigă la ea, văzând-o cum își trece funia peste cap, de parcă nici măcar nu o auzea. Parcă era hipnotizată într-o transă continuă. Deținutele se treziseră deja, acum o vedeau și ele. Au început să facă gălăgie, dar Nereea se tot apropia de balustradă. Malikah a luat-o la fugă în sus pe treptele care păreau să nu se mai termine. Gălăgia s-a transformat în haos, iar haosul a ajuns rapid la urechile gardienilor de tură.
— Ce se aude? se încruntă Palacios, cu paharul de cafea pe buze.
— S-au trezit, își înteți Cassian pașii. De ce s-au trezit? începu să fugă spre Galerie, Palacios grăbindu-se în urma lui, vărsându-și cafeaua peste degete. Tocmai se miraseră de liniștea așternută din senin peste Cruce. Poate că nu ar fi trebuit să se mire. Poate că mirarea lor nu fusese de bun augur. Pentru că atunci când intraseră în fugă în Galerie, imaginea care li se înfățișase înaintea ochilor fusese una pur și simplu dezolantă. Totul durase doar o fracțiune de secundă, foarte posibil să fi durat totul chiar mai puțin. Atât cât să nu ai timp să conștientizezi sau să realizezi. Atât cât să nu ai timp să salvezi cumva situația. Probabil că asta este caracteristica principală a tuturor marilor catastrofe. Faptul că nu ai timp să le eviți, faptul că poate apuci să le privești, minunându-te de ceea ce tocmai s-a întâmplat, dar nu poți face altceva decât să te găsești paralizat în fața lor.
Olgah Ivanova era singura înafara Malikhai care reușise fără prea mari eforturi să obțină o cartelă de acces astfel încât să poată ieși cu propria voie din celulă oricând ar fi fost nevoie să o facă. Ea o sustrase de la Alvaro în urmă cu zile bune, dar nici ea nu avusese vreun motiv să o folosească până la acel moment al tragediei nocturne. Contrar tuturor aparențelor, Ivanova nu era un om rău, nu era o persoană nepăsătoare care întoarce capul când te vede prins în necaz. Tocmai de aceea, când auzise strigăte și gălăgie, ieșise din celula ei fără să stea pe gânduri niciun moment. Ieșise cât de repede a putut, și fugise până la etajul șase, cu suta ei de kilograme care abia o lăsa să respire. O fracțiune de secundă durase totul, iar într-o fracțiune de secundă nu poți salva cam nimic. Dar ai putea pierde totul. Da, pierderea este mereu partea cea mai ușoară. Toată lumea știe asta. Doar că oamenii sunt îngroziți de pierderi și pe bună dreptate.
Malikah fusese până acum foarte aproape de moarte de două ori în viața ei. Prima oară, din cauza hemoragiei interne foarte grave cauzate de viol, iar a doua oară, în tumultosul drum către Tadmor, în duba aia umplută de cioburi. Acum era a treia oară când privea moartea direct în ochii ăia de tăciune și iarnă. Soarta era ironică de cele mai multe ori, era de cele mai multe ori o farsă fără haz. Malikah își dorise să moară o bună perioadă de vreme. Era singurul lucru pe care și-l mai dorea. Era singurul lucru la care se mai putea gândi. Moartea era singura scăpare pentru ea la acel moment, sau cel puțin, așa vedea ea lucrurile. Era atât de îngropată în probleme și dureri și dezamăgire încât simțea că se sufocă într-un ocean îngrozitor format din smoală.
Nu mai existau soluții.
Nu mai exista salvare.
Viața nu avea să îi mai surâdă niciodată.
Dar lucrurile astea nu erau adevărate.
Avea gândul numai la clădiri înalte și frânghii suficient de groase. La pastile cu efecte suficient de puternice și la o cadă suficient de plină de apă încât să se poată îneca fără să simtă că o doare atât de tare. Pe atunci încă se mai temea de durere. Voia să o termine rapid, fără sentimente sau afecte. Viața ei nici nu începuse și deja se simțea de parcă s-ar fi terminat. Doar că încă mai trebuia să-i facă față, și nu putea. Nu mai vedea șanse să iasă vreodată la lumină.
Un proverb arab spunea că atunci când ai impresia că nu îți mai dorești să trăiești, să te arunci în apele adânci și în valurile tulburi. Vei vedea atunci cât de tare te vei zbate și cât de mult te vei lupta pentru supraviețuire. Îți vei da atunci seama cât de mult îți dorești de fapt să fii în viață. Îți vei da atunci seama că ești în stare de absolut orice pentru a rămâne în viață. Nu vei știi niciodată câte lucruri minunate te așteaptă dacă renunți acum.
Malikah fusese aruncată în oceane adânci de multe ori, a fost nevoită de multe ori să lupte de nebună contra valurilor. Și o făcuse, la naiba. Era o supraviețuitoare. Era o supraviețuitoare dată dracului. Începuse să prețuiască viața din nou, începuse să îi vadă din nou frumusețea și șansele, oportunitățile, farmecul. Începuse să caute și să găsească din nou motive pentru a trăi, iar chestia asta era în sine o artă. Se agățase de linia vieții cu toată puterea ei. Începuse să vadă din nou bucuria fiecărei zile, chiar dacă zilele îi erau crude și îngrozitoare iar bucuriile îi erau minuscule. Ce te-ar putea bucura într-o închisoare?
Ea se bucura de o țigară fumată la soare, în scurta pauză de curte. Se bucura de mica ei colecție de cărți învelite în piele, de produsele ei de machiaj, de merele verzi, și din când în când, se mai bucura de prezența grijulie a lui Cassian. Erau bucurii mici, naive poate, dar o ajutau să rămână lucidă, să nu își piardă speranța, să nu se întunece din nou definitiv. Erau detalii care o ajutau să supravietuiască. Dar mai era ceva, ceva extraordinar de important. Țelul ei, direcția pe care și-o asumase. Responsabilitatea ei. Faptul că trebuia să fie liberă, trebuia să-și găsească fiica, trebuia să-și salveze fiica. Nimic altceva nu mai conta.
Maisa era singurul ei motiv real pentru a lupta și a trage de viața aceea cât de mult putea ea. Maisa era singura care o ținea în viață. Pentru Maisa, Malikah își prinse cât de tare a putut ambele mâini de balustradă, corpul său atârnând în aer.
Pentru Maisa, Malikah nu se lăsă să cadă în gol atunci când Nereea o aruncase într-un acces de furie de la etajul șase al Galeriei.