Ziua care a urmat nu era străbătută de soare deloc. Era o zi înnorată și rece, o zi în care doar câteva dintre deținute ieșiseră în pauza de curte. Uniformele lor erau subțiri, iar frigul străpungea cu ușurință materialul. Pe Malikah nu o deranja frigul, ba chiar îi plăcea să lase frigul să o trezească mai mult la realitate, să o facă să conștientizeze încă și mai mult că se află în propriul corp, că încă este în viață, cu toate celulele vii din trupul său. În deșert, vremea rece nu era decât un zvon despre care auzise la un moment când era mică. Frigul, un mit asemenea zăpezii, asemenea lui Moș Crăciun. Un mit care o fascina când era o copilă. Acum nimic nu i se mai părea fascinat. Acum totul o aducea inevitabil la saturație și dezamăgire. Blestemul de a fi om mare, probabil.
Îndată ce intră în perimetrul curții, o zări pe Nereea stând singură într-un colț retras. Toată fericirea de pe chipul său se evaporase brusc. Se încruntă, observând rimelul său scurs sub ochii sticloși, petele întunecate de fard fiind întinse până pe obraji. Plânsese, și plânsese zdravăn. Rujul îi era întins mult în lateralele buzelor, de parcă ar fi încercat să și-l ia cu tot cu piele și aproape ar fi reușit. Arăta pur și simplu deplorabil. Privind-o cu suspiciune, Malikah se apropie cu pași mărunți de ea, dar nu părea să bage acest lucru de seamă. Părea din nou ruptă total de realitate, părea din nou ruptă complet de tot ceea ce era în jurul ei. Malikah pocni din degete când ajunse în dreptul său, iar femeia tresări cu o slabă putere rămasă în oase.
- Să știi doar, oftă, aplecându-se spre ea, machiajul ăsta nu se duce cu lacrimi și apă. Sunt produse de bună calitate, foarte rezistente. Îți trebuie demachiant pentru asta, își roti o mână în dreptul feței. Pot să îți ofer și din acesta dacă vrei. Ia zi, vrei? se lăsă pe vine pentru a-i susține privirea aceea blurată de tristețe și teamă. Îi era milă de ea. Mereu îi fusese. Nereea tăcu, așa că Malikah continuă.
- Demachiant, dischete demachiante, apă micelară, ser hidratant..., ai idee cât de greu este să faci rost de așa ceva aici? Să știi că îți ofer un lux pe care nu-l prea întâlnești în închisoare. Mă simt generoasă astăzi.
Nereea părea o fantasmă rătăcită care privea numai în gol.
- M-a părăsit, vorbi cu noduri. S-a despărțit de mine.
- Oh, făcu. Ei bine, regret, dar nu e sfârșitul lumii, nu? o bătu ușor pe genunchi, ridicându-se și luând loc lângă ea pe bancă. Bărbați mai sunt, relații se mai fac, deci de ce plângi? Am crezut că s-a întâmplat ceva grav.
- Pentru mine este grav, o privi cu o catastrofă fără margini în ochi. Nu înțelegi, Malikah. Nu înțelegi, negă deznădăjduită din cap.
- Ai dreptate, nu înțeleg. Relațiile mă depășesc. Mie îmi place să fiu singură.
- Din cauza lui sunt aici, înghiți în sec. Din cauza lui am devenit dependentă, am început să iau droguri pentru că el le lua, pentru că el le vindea, pentru că el m-a convins, pentru că mi-a spus că mă iubește și că nimic rău nu ni se va întâmpla niciodată! ridică tonul din ce în ce mai mult. Pentru că mi-a promis toată lumea asta nenorocită! Pentru că îl iubesc! Iar el s-a lăsat, el face terapie și merge la dezintoxicare, el se vindecă și își reface viața, el face toate lucrurile astea pentru că e liber. E liber! Și mi-a spus că..., se înecă în lacrimi și sughițuri, ascunzându-și chipul în căușul palmelor. Malikah își așeză palma pe spatele ei.
- O jigodie, fetiță. Se mai întâmplă, o mângâie. Treci peste, doar nu vei plânge toată ziua.
- Mi-a spus că eu îl trag în jos, o privi din nou. Că eu îl trag în jos! Că atunci când mă privește, simte din nou nevoia aia disperată de a se droga. A vrut o vizită intimă doar pentru a mi-o spune în față. A zis că așa i se pare lui drept față de mine. I s-a părut lui drept așa...
- Nimic din ceea ce oamenii le fac altor oameni nu este vreodată drept, Nere, își retrase mâna de pe spatele ei pentru a-și aprinde agale o țigară. Nimic. Adevărul este că toată lumea vrea să-și salveze primul curul. E în specia umană, vezi? Din astfel de motive urăsc eu oamenii.
- Eu nu i-aș fi făcut niciodată așa ceva lui, eu îl iubesc, vorbi cu glasul frânt. El a făcut-o. Lui nici măcar nu i-a păsat. El...
- E greșit să crezi că dacă tu nu ai face un lucru unui om, nici acela nu ți l-ar face, suflă lent fumul în sus. De asemenea, e greșit să-i învinuiești pe alții pentru acțiunile tale conștiente, o privi din nou, iar Nereea doar se încruntă, derutată. Malikah mai trase un fum, gesticulând cu țigara aprinsă prin aer.
- Nu poți învinui pe nimeni altcineva pentru faptul că te droghezi, înafară de tine. Nici pentru faptul că ești naivă, credulă, influențabilă. A fost alegerea ta să îl urmezi și să consumi, a fost tot alegerea ta să continui. El s-a deșteptat și vrea o nouă viață, îl poți învinui pentru faptul că nu mai vrea să stea pișat mort de drogat prin ganguri? Sau pentru faptul că nu vrea să ajungă și el la închisoare? În plus..., duse țigara la buze, dacă l-ai iubi cu adevărat, te-ai bucura că vrea să se vindece. Dacă l-ai fi iubit cu adevărat, nu i-ai mai fi permis să se distrugă singur, nu i te-ai fi alăturat și tu. Dar adevărul este că probabil nu-l iubești, și acest lucru este perfect în regulă. Știi ce nu-i în regulă, însă?
Stupefiată, Nereea nu a mai scos niciun sunet, nicio vorbă, nu mai făcu nici cea mai mică mișcare. Cuvintele Malikhai veniseră întocmai ca niște gloanțe pentru ea, spintecându-i dureros pieptul, răvășindu-i convingerile pe care și le credea foarte bine înrădăcinate. Malikah avea acest ton cald, acest glas foarte blând, pe care îl aborda de regulă atunci când voia să îți trântească în față acele adevăruri dureroase pe care nimeni nu avea curajul să ți le spună. Înghiți în sec, plecându-și privirea plânsă spre ciment. Parcă nici nu mai avea curajul să o privească pe femeie.
- Problema adevărată este faptul că tu pe tine nu te iubești, continuă. De asta ai ajuns dependentă, de asta ai ajuns închisă. Așa că în loc să stai aici și să îți plângi de milă, mai bine ți-ai face un duș, ai profita de pauza de curte și ți-ai da seama că tu ești singura capabilă să te salveze. E o ofertă cu timp limitat, în locul tău, aș profita de ea, se ridică lent de pe bancă, lăsând-o pe Nereea cu lacrimile uscându-i-se pe obrajii albi ca varul.
- Te aștept în celulă să îți dau demachiantul ăla, o anunță peste umăr, depărtându-se, dar Nereea nu a răspuns nici atunci. Susanna o văzu pe Malikah ocolind-o, și nu a înțeles dacă nu o văzuse sau pur și simplu a vrut să o ignore, așa că decise să se ridice și să pornească în urma ei.
- Malikah? îi șopti numele cu un soi de teamă în voce.
- Ți-am spus că nu e bine să fim văzute împreună, al'umu, îi răspunse din mers, peste umăr.
- Dar nu ai mai dat niciun semn, o mustră. Nu ai mai spus nimic, nu ai mai spus absolut nimic, eu cât să mai aștept măcar o veste?
Dar Malikah nu își opri pașii, lăsând calmă ca vântul să-i joace prin șuvițele libere de păr. Trase un ultim fum, părând că nu este deloc dispusă să îi ofere vreun răspuns. Susanna mări pasul, o umbră de nervozitate întunecându-i chipul.
- A trecut deja suficient timp, continuă cu răsuflarea întretăiată, a trecut deja prea mult! E vorba despre fata mea, Malikah! Dracu' să te ia de perversă prefăcută, oprește-te și vorbește cu mine! își înfipse degetele în brațul ei, oprind-o la intrarea în clădire. Malikah se opri fără pic de tragere de inimă, verdele ochilor ei devenind instant unul mai întunecat și mai rece.
- Mi-am pus toată încrederea în tine. Toată încrederea de care eu mai sunt capabilă. Vreau să îmi spui ce se va întâmpla cu copilul meu, mârâi cuvintele. Și vreau să îmi spui în acest moment.
După o clipă de tăcere, Malikah scăpă un râset scurt, evident batjocoritor. Negând din cap, de data aceasta ea a fost aceea care a impus apropierea, și veni atât de aproape încât Susanna îi putea simți răsuflarea mentolată peste chip. Regretă instant decizia de a o provoca, de a o călca pe coadă. Ea încă nu învățase până atunci? Un scorpion nu trebuie călcat pe coadă, altfel riști să fii împroșcat de veninul lui letal. Făcu un mic pas în spate, abia simțindu-și inima în piept. Malikah își menținu zâmbetul acela rău pe buze.
- Mi se pare sau simt o tentă de amenințare în vocea ta, al'umu? șopti. Nu mă amenința, că nu-mi place. Nu mă amenința..., își propti degetul arătător de pieptul ei, că nu te mai recunoaște nici bunul Allah la înmormântare. Pricepi ce-ți spun? îi prinse cu fermitate bărbia între două degete, obligând-o s-o privească țintă în neantul ochilor. Susanna înghiți în sec, cu noduri, dar se străduia să-i țină piept.
- E vorba despre Maria mea, bâgui. Despre copilul meu, își smulse bărbia dintre degetele ei. Mamele fac orice pentru copiii lor. Absolut orice! Așa că nu mă sperii, îi tremură vocea. Dacă ai avea copii, poate m-ai putea înțelege.
- Din nou cu subiectul ăsta, oftă. Sunteți ca niște mori stricate, își roti degetele prin aer, lăsându-și apoi brațul să-i cadă pe lângă corp. Să știi că îți pot înțelege îngrijorarea. Mă voi ține de cuvânt, totul ar trebui să fie conform planului nostru până la deschiderea procesului de apel. Nu depinde chiar totul de mine, că dacă așa ar fi, totul ar merge mai repede. Așteaptă vizitele următoare. Cred că atunci va veni.
- Cine, Malikah? Cine să vină? Nu scoți nicio vorbă despre oamenii în mâinile cărora eu îmi las fata!
- Vorbește dracu' mai încet, își trecu brațul după gâtul ei, purtând-o cu forța după sine până la intrare. Dacă cineva ne aude, o să-ți mai vezi prețioasa fetiță pe lumea cealaltă, îi șopti lângă ureche, împingând-o înăuntru, Susanna aproape împiedicându-se.
- Fii o mămică inteligentă și nu îi săpa groapa fetei, că nu are nicio vină. Eu mi-am dat cuvântul că te scot de aici și că ți-o aduc înapoi teafără. Să știi că eu sunt un om de cuvânt. Așteaptă vizitele următoare și te pun eu la curent, își aranjă fugitiv părul, iar Susanna negă fără încredere din cap.
- Nu-ți pierde cumpătul, că duc eu pluta asta la mal. Acum hai, dispari, o împinse în umăr, dar ea nu se mișcă, lacrimi acumulându-se fără control în ochii ei.
- Aoleu, lasă-mă. Nu-mi face d-astea, dispari.
- Chiar mă vei ajuta, Malikah? Nu e o escrocherie? Nu mă folosești? lacrimile i-au alunecat pe obraji în două dâre egale.
- Îți jur.
- Îmi juri? Pe ce? își șterse cu violență lacrimile.
- Pe ce am eu mai scump pe lume. E bine așa?
Susanna tăcu, înghițindu-și vorbele. Era pe cale să îi spună că lucrul ăsta nu are nicio importanță pentru ea, că nici așa nu prezintă cine știe ce credibilitate, pentru că toată lumea știe că ea nu are nimic de preț, de fapt. Că ea nu are familie, că ea nu are pe nimeni, că nu are nimic ce ar putea să o țină pe loc de la a da foc locului ăla, cu zâmbetul ei ironic pe buzele perfect rujate și cu ei toți înăuntru. Malikah părea genul de om fără nicio credință, fără niciun principiu și fără niciun Dumnezeu. Părea genul de om pierdut în deșert, un om care oricum nu mai vrea să fie găsit, o himeră care oricum nu vrea să fie văzută de nimeni. Malikah nu prețuia nimic și pe nimeni și tocmai de aceea și era atât de periculoasă. Pentru că nu avea nimic de pierdut. Pentru că nimeni și nimic nu o tempera. O altă serie de lacrimi i-au brăzdat obrajii.
- Și chiar ai așa ceva? abia vorbi.
- Să am ce? se menținu foarte indiferentă.
- Ceva de preț, Malikah, parcă îi scuipă cuvintele. Pe cineva de preț. Din tot sufletul meu mi-aș dori să pot să am încredere în tine, să pot să-mi smulg cumva durerea asta din suflet, să te aud că îmi promiți cum totul va fi bine... oftă, iar eu chiar să te pot crede. Dar nu pot. Nu pot, mi-e prea frică. Pentru că tu nu poți înțelege nimic din ce simt eu. Pentru că ești ca o... mașinărie.
- Frică, pufni, dezgustată. Frica o să te omoare. Și pe tine, și pe fiică-ta. Nu mă interesează sentimentele tale, mă interesează libertatea mea. Asta, și salvarea fetei. Nu e vinovată că are o mamă lașă și un tată de căcat. Eu știu exact de ce vorbesc și de ce mă port cum spui tu, ca o mașinărie. Lașii sentimentali deja au umplut planeta asta, o ocoli. Mai vorbim după vizite, se depărtă, fără a-i mai oferi dreptul la nicio altă replică.
O mașinărie, își repetă Malikah în minte. Da, probabil că exact asta și era. O mașinărie uitată pe pilot automat, setată doar pe a găsi cele mai eficiente soluții la cele mai absurde probleme. Nu voia nici dragoste, nici prieteni, nici relații. Nu voia să fie nici înțeleasă, nici acceptată, nici susținută. Nu voia nimic altceva decât să iasă de acolo, să-și revadă fiica, să-i spună tot adevărul, să o salveze de la viața pe care o trăise și ea. Voia să facă o schimbare, voia să fie o schimbare. Voia să schimbe direcția aceea catastrofală în care pornise viața ei. Merita mai mult și știa asta. Merita mai mult, și avea să obțină mai mult, deși absolut nimic din ceea ce făcea nu făcea pentru ea. Nu voia nimic pentru ea. Voia totul pentru fiica ei. Și avea să obțină totul pentru ea.
Gratiile s-au închis zgomotos în urma Malikhăi exact în fracțiunea de secundă în care mama lui Cassian își înfipse degetele în ochii unei asistente medicale care începu să țipe, cu sângele țâșnindu-i de sub pleoape. Cassian intră în salonul alb exact cu o secundă prea târziu pentru a împiedica atacul mamei sale, iar glonțul de pe țeava armei lui Hamadi nimeri exact la fix rezervorul mașinii parcate în fața școlii pentru copiii cu deficiențe din Madrid. Era ora terminării cursurilor.
Mașina tatălui Mariei explodase într-un nor de fum și foc, și toată lumea a început să țipe cu groază. Hamadi își ascunse arma în geaca de piele, pornind motorul motocicletei. O dubă neagră a virat de după colț, iar fetița tăcută a fost luată pe sus din mulțime și ascunsă în spatele portierei întunecate înainte de a afla că tatăl ei tocmai murise în explozia pe care o auzise. Toată lumea țipa, numai Maria tăcea.
Martorii exploziei țipau, părinții disperați căutându-și copiii prin haos. Susanna strigă de frustrare în mijlocul Galeriei, Nereea strigă într-un hohot de plâns pe băncuța de rugină din curte, femeia bolnavă striga în timp ce personalul o seda, iar Cassian strigă de furie pe holul sanatoriului, zdrobindu-și falangele de zid. Da, toată lumea striga, numai Maria tăcea. Maria întotdeauna tăcea. Exact asta era și problema. Întreaga poveste era acum un haos și o gălăgie, cu sânge pe pereți, foc în stradă și roți mușcând șoselele. De pe scaunul din față al dubei, se întoarse cu fața o femeie cu trăsăturile ascunse de un voal fin, întunecat, brodat amănunțit cu paiete și cristale strălucitoare. Doar ochii ei se puteau vedea, niște ochi mari, perfect fardați în stil oriental, într-o nuanță vibrantă de albastru, albastrul cerurilor și al oceanelor, albastrul safirelor și al florilor de nu-mă-uita. Maria își lipi mai mult spatele de spătar, strângându-și palmele micuțe în pumni.
- Nu te teme, tifli, păru că-i zâmbește pe sub voal. Nimeni nu te va răni, jur pe soare, pe lună și pe stele. O bună prietenă m-a trimis în ajutorul tău, așa că doar în slujba ta voi sta, Maria, vorbi cu o blândețe delicată în voce, un puternic accent arăbesc amprentând fiecare vorbă de-a ei. Maria doar înghiți în sec, privind-o fix. Privi apoi spre bărbatul care conducea, o spaimă de gheață lovind-o în piept și în stomac. Un bărbat corpolent, cu mustață și barbă, cu ochelari fumurii pe nasul ars de soare. Purta inele masive de aur pe fiecare deget și avea un aer periculos. El nu a scos nicio vorbă.
- Numele meu este Safir Jarima, se prezentă cu glas suav femeia misterioasă. Și îți fac o promisiune acum, își așeză palma în dreptul inimii. Data viitoare când o vei revedea pe mama ta, îi vei putea spune cu propria voce cât de mult o iubești. Allah mi-e martor că o vei face, tifli.
------------
al'umu - ,,mămico",
tifli - ,,micuța mea"; din limba arabă.