Un singur firicel de aer îi mai despărțea. Nici măcar un pas întreg, poate doar jumătate. Erau la o răsuflare distanță, la nici măcar o fracțiune de secundă unul de celălalt când Cassian aproape își ascultase instinctul ăla răsunător care striga la el să o împingă dintr-o mișcare în camera aia și să o sărute până o lasă fără aer, fără cuvinte, fără haine.
Dar îndată ce brațul lui i-a blocat calea de înaintare pe coridor, mâna Malikhai se feri de gâtul lui într-un gest ușor circumspect, rămânând cu pumnul strâns în aer. Ochii ei erau încă prinși într-ai lui, dar sclipirea lor era brusc una foarte diferită. Malikah nu era nici oarbă, nici dezinteresată, nici fraieră. Oricât de departe s-ar fi menținut de bărbați, știa clar să le recunoască intențiile și dorințele. Știa clar să îi citească, iar pe el îl citise clar încă din primul moment. Știa că îl provocase, pentru că exact asta își și dorise să facă. Știa la ce-i era gândul și tocmai de aceea, preț de o singură clipă, se gândise să-i cedeze. Era un gând nebun, dar totodată rațional.
Malikah fusese o victimă. De obicei, victimele trec prin diferite etape ale manifestării traumei. De la negare, la tristețe, la furie, la răzbunare, la conștientizare, la înțelegere, până la acceptare. Se spune că odată ce înveți să-ți accepți latura întunecată, deja ai o șansă în plus să ieși la lumină. Doar că Malikah rămăsese blocată între două aspecte, mai exact între răzbunare și conștientizare. Da, știa că are o problemă, ba chiar încă una uriașă. De asemenea, știa și că niciodată nu se va simți împăcată fără ca aceia care îi făcuseră rău nu aveau să plătească. Și nu oricum, ci cu propriile vieți de mizerie pe care și le continuau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Și mai știa ceva.
Știa că lucrurile de care majoritatea oamenilor sunt speriați, pentru ea nu înseamnă nimic. Malikah era o neînfricată din multe puncte de vedere, nu se temea de moarte, nu se temea de durere, nu se temea de nimic din ceea ce ar putea reprezenta sfera marilor frici universale. Dar exista ceva care o trăgea în jos, exact ca o ancoră pe care o putea simți în permanență legată de picioarele ei. Exista ceva care o speria îngrozitor. Ceva de care se temea atât de tare încât nu se putea numi neînfricată. Și voia să fie neînfricată. Voia să-și înfrângă spaimele acelea. În acea singură clipă în care îi trecuse prin minte să-l accepte, gândi că el era un om în preajma căruia se simțea de cele mai multe ori în siguranță. Era un bărbat față de care nu rămăsese complet indiferentă, un bărbat de care se simțea atrasă din când în când. Un bărbat care arăta foarte bine, care o ajutase de multe ori, care se purta frumos cu ea. Un bărbat care o putea face să avanseze.
Cassian își înclină ușor capul spre ea, încercând să-i descifreze expresia enigmatică a ochilor. Fiind mai înalt decât ea cu mult, era nevoit să o privească în jos. Gândi că era chiar mai frumoasă privită de aproape. Gândi că s-ar fi retras deja dacă ar fi vrut să-l refuze. Îi zâmbi. Nu, nu o putea descifra. Era paralizată în aceeași măsură în care părea că vrea să fugă. Părea supusă și doritoare în aceeași măsură în care părea violentă și nervoasă. Și adora că nu o poate descifra niciodată până la capăt, făcea parte din farmecul ei bizar.
- Dacă nu am încă un cuțit înfipt în frunte, să înțeleg că îmi dai voie să continui? îi șopti, mâna lui apucând să-i atingă obrazul cu falangele preț de doar câteva secunde înainte ca ea să se ferească brusc de atingerea lui.
- Nu, îi răspunse imediat, așezându-i o mână pe piept. Așa că dacă aveai de gând să îmi ceri favoarea aia acum, mă tem că sunt nevoită să te refuz, îl împinse de lângă ea, Cassian eliberându-i instant calea.
- Favoare? se încruntă, luând distanța de care înțelesese că are nevoie. Aproape că uitasem de ea.
- Păstreaz-o pentru altă dată, bine? se desprinse de ușă, simțind o răceală grea în stomac. Acum nu e un moment bun să vrei orice de la mine, continuă să îl privească, și fără să vrea, ochii ei au coborât către armele pe care le avea susținute la betelie: un baston întunecat și o armă de foc ce cu siguranță era încărcată. Răceala aia se înteți feroce.
O să te omoare. O să-ți înfigă bastonul ăla în gât, o să te împingă în camera aia. O să te lase lată într-o baltă de sânge. O să fie exact ca Hamadi. Ba nu, va fi mai rău. Bărbaților nu le place să fie refuzați. E înarmat, tu nu ești.
O să te atace. Atacă-l prima.
O să te atace. Atacă-l prima.
O să te atace. Atacă-l prima.
- Pot să plec? își ridică brusc ochii spre ai lui, evitând să acționeze din nou prin prisma paranoiei. Îi țuiau timpanele.
Taci dracului din gură, voce tâmpită.
- Bineînțeles, îi făcu semn spre holul liber, fiind încă la pași buni distanță de ea. Bineînțeles că poți pleca oricând vrei. Din acest loc, vreau să spun, o atenționă cu un deget, sub forma unei glume. Nu din închisoare. Nu te las să evadezi, să ne înțelegem, ok? râse, deși nimic nu îl amuza.
Voia doar să o detensioneze, pentru că o simțea imediat intrată din nou în alertă. Simțea că reușise să avanseze mult cu ea, chiar nu voia să riște să o piardă printre degete. Știa că dacă ar face și cea mai minusculă mișcare greșită, și-ar face-o din nou de inamică. Malikah nu era nici permisivă, nici tolerantă, nici iertătoare. Era un scorpion care te pocnea cu venin la cea mai mică greșeală făcută. Se învinuise pentru ceea ce încercase să facă. Se lăsase dus de val și nu ar fi trebuit. Poate că o grăbise și nu ar fi trebuit. Realizase că avansurile ei erau un joc, erau o ruletă a testării. Avansurile ei erau întotdeauna seducătoare și întotdeauna îl îndemnau la mai mult, părea o maestră desăvârșită în arta periculoasă a seducției, o femeie versată și experimentată care nu se dădea înapoi de la nimic.
Dar în realitate, Cassian realiză că aceste lucruri erau doar aparențele pe care ea încerca să le mențină. Realiză că Malikah nu era de fapt pregătită nici măcar pentru o atingere pe obraz. Imediat se speria, imediat bătea în retragere. Realiză că deși ea era cea care îl provoca, nu era cu adevărat în stare să-și continue propriul joc. Nu voia sau nu putea să treacă mai departe. Iar el avea să respecte asta. Obținu un mic zâmbet din partea ei.
- Nici nu speram la asta, încercă să-și dezghețe corpul.
- Haide, o îndemnă pe un ton blând. Te conduc în celula ta. Mi s-a terminat tura acum jumătate de oră, așa că sunt liber. Trec să-ți iau ceva de mâncare, ai ratat masa cât ai stat aici și o să mori de foame până mâine dimineață. Ce vrei să-ți iau?
- Nimic, porni încet pe coridor. Îți mulțumesc pentru grijă, o apreciez, dar nimic.
- Greva foamei? Dietă? Post negru? o urmă, lăsând câțiva pași între ei.
- Nu, îl privi peste umăr. Experiența, sunt de atât de mult timp prin închisori încât știu că nimic din ceea ce ți se oferă nu e pe degeaba. Dacă îmi oferi ceva, eu trebuie să îți ofer altceva la schimb, altfel rămânem cu datorii iar eu urăsc să fiu datoare. Nu am nimic de oferit nimănui, reveni cu ochii la drum, dar se blocă în dreptul ușii încuiate care făcea legătura între zona vizitelor și cea a Galeriei.
- Greșit, scoase cartela de acces. Chiar tu mi-ai reamintit de faptul că trebuie să-ți cer o favoare. Uite, îți cer să nu te găsesc dimineață leșinată în celulă din cauza lipsei de hrană. Facem afacerea?
- Te rog să deschizi ușa, vorbi direct, fără să asculte cu prea mare atenție spusele lui.
- Sigur, trecu rapid cartela prin dispozitiv, micul led roșu devenind verde, lărgind apoi ușa pentru a o lăsa să treacă.
- Mulțumesc, avansă, simțind cum o grămadă de pietre i se ridică de pe inimă.
- Cu plăcere, o privi ușor încruntat, urmând-o cu câțiva pași buni în spate. Înțelesese clar mesajul ei și în niciun caz nu avea să treacă peste voința sa. El nu ar fi făcut oricum niciodată așa ceva, fie că nici nu ar fi fost vorba de Malikah. Malikah, cea care este în mod real capabilă să te ucidă dacă ceva i se pare a fi în neregulă în comportamentul tău. Malikah, cea căreia i se pare războiul unica variantă atunci când se simte copleșită de oameni sau situații.
În orice caz, privind-o tăcut în timp ce se îndepărta, realiză că Malikah nu fusese așa dintotdeauna, mai mult ca sigur nu fusese. Habar nu avea cum era ea înaintea războiului care în mod cert o nimicise și o transformase, dar ar fi putut să jure că nimeni nu ajunge așa fără un motiv întemeiat. Un motiv rău.
S-a depărtat fără să mai privească vreo secundă în spate. Cassian gândi că până și acest lucru o caracterizează foarte bine, că e genul de om care nu privește în urmă odată ce decide să plece. Că e genul de om care odată ce pleacă, niciodată nu se mai întoarce. Tocmai de aceea își impusese să facă pe dracu' în patru că să o determine să rămână lângă el, să o determine să aibă încredere în el. O misiune imposibilă? Probabil.
Crucea Nopții se liniștise acum. Malikah lăsase gratiile să se închidă în urma ei, simțind o stranie greutate în piept. Cassian auzise ușa închizându-se cu sunetul caracteristic și se opri la pragul intrării în Galerie, având un vuiet enervant de gânduri în minte și un puternic disconfort pshihic. Se simțea mai mult sau mai puțin exact ca un idiot. Părăsi închisoarea într-un oftat, însă o făcuse abia după ce se ținuse de cuvânt în legătură cu masa de seară. Comandase ceva rapid și cald fără carne, pentru că știa că ea nu consumă, și îl rugase pe Palacios să-i facă o favoare și să aducă el comanda în celulă 666. Palacios făcu inițial ochii cât roțile carului, refuzând cu vehemență, dar se lăsase până la urmă convins, pentru că știa că el era singurul său coleg care i-ar fi sărit vreodată în ajutor în caz de orice, știa că el i-a făcut și cu siguranță încă avea să-i mai facă favoruri mult mai relevante și mai periculoase decât simpla transportare a unei caserole de mâncare. Cassian îi mulțumise cu o bătaie prietenească pe umăr înainte de a se retrage nu către casă, ci către azilul mamei lui.
Erau o mulțime de lucruri pentru care se simțea atât de vinovat, încât vina începuse să îl doară pur și simplu din punct de vedere fizic. Vina i se instaurase în oase și în vene, în carne, în măduvă, în creier, în fiecare respirație. Era o persoană care se învinovățea foarte ușor și foarte repede din orice nimic. Mereu fusese astfel. Iar când avea și motive întemeiate pentru a o face, cum ar fi aruncarea unui părinte într-un ospiciu de nebuni, nu mai avea în niciun caz vreo șansă de scăpare de el însuși. Desigur, Cassian nu era prizonier în închisoare. Era un om liber. Problema era că niciodată în viața lui nu se simțise ca fiind astfel. Ieșea dintre gratiile alea și se lovea de altele, de altele, de altele, exact ca o pasăre rănită de aripi care nimerește dintr-o colivie în alta. Era captiv. Se simțea captiv. Avea să doarmă din nou prea puțin și să se învinuiască din nou prea mult. Avea să facă asta la nesfârșit. Avea să o facă până când va ceda.
În colțuri diferite ale Madridului, Malikah și Cassian își aprinseră la unison o țigară. Cassian fuma peste geamul de pe coridorul azilului, la douăzeci de minute după ce mama lui atacase o asistentă cu o forfecuță pentru cuticule. Ca de obicei, medicii de gardă s-au văzut nevoiți să o sedeze pentru a o liniști. Nici măcar nu îl lăsaseră să stea în salonul ei. O putea doar auzind strigând și trântind, dar nu o putea ajuta cu absolut nimic. Se simțea inutil și ura asta. Trase cu nesaț din țigară, lăsând aerul rece să-i închidă pleoapele grele. Fiecare noapte era atât de grea încât se simțea zdrobit.
Malikah trase de asemenea un fum, lăsându-se pe saltea. Suflă fumul în sus, privind fix tavanul murdărit de umezeală. Privi din instinct spre patul Nereei, observând că era gol. Fugitiv, se întrebă unde era și de ce nu se întorsese în celulă până la ora aceea, având în vedere că stingerea era deja dată de ore bune. Dacă nu era la locul ei până atunci, cel mai probabil avea probleme.
Mai mult ca sigur, însemna că are necazuri serioase. Nereea era o maestră desăvârșită în a intra în necazuri, în a-și strâmba de una singură toate liniile orizontului. Era tânără, era naivă. Avea toată viața înainte, dar se purta constant de parcă s-ar aflat la finalul ei. Ar fi putut ieși din văgăuna aia nenorocită și să își ia viața de la capăt. Din când în când, Malikah se mai gândea la acest lucru în privința ei. Se mai gândea la faptul că are o mulțime de șanse să se reabiliteze, dar totuși nu profita de niciuna. Ea nu avea niciuna. Malikah nu avea cu adevărat nicio șansă reală de reabilitare, de eliberare. Avea planuri, avea piste, avea strategii. Dar nu avea nimic concret. Nereea avea un traseu foarte clar de urmat dacă își dorea să își schimbe viața. Avea o dependență, așadar, avea o problemă. Nu există o problemă fără o rezolvare. Dar Malikah nu avea în sine o problemă. Malikah nu avea cu adevărat o dilemă concretă contra căreia să lupte, așadar, nu avea o rezolvare. Era mai ușor să găsești soluții atunci când problema depinde de tine. Doar că nimic din ceea ce i se întâmplase vreodată Malikhai nu a depins în totalitate de ea însăși, și nimic nu era mai îngrozitor decât să nu poți prelua controlul propriei vieți. Nimic nu era mai deranjant decât să îți tremure constant mâinile atunci când încerci să îți schițezi în linii cât mai drepte destinul.
Termină țigara, țintind micul coș de gunoi din colțul celulei, așezându-și corpul pe o parte, cu un obraz cufundat în perna subțire. Greutatea aia din piept continua să o deranjeze, continua să o apese asemenea unui bocanc ce îi tăia constant răsuflarea. Închise ochii, deși știa că nu are șanse reale de a adormi. Niciodată nu reușea să adoarmă prea repede, niciodată nu reușea să adoarmă bine. Mereu o bântuia câte un gând, câte un coșmar, câte o amintire. De data aceea, însă, nu era bântuită de un lucru negativ. Nu era prinsă în vreun soi de catastrofă emoțională. În noaptea aceea rămăsese cu gândul la Cassian și la scurtul lor moment de pe coridor. Nu voia să se gândească la asta, dar nu reușea să se gândească la nimic altceva.
Aceea fusese prima oară când îi permisese unui bărbat să se apropie atât de mult de ea în sensul ăla. Fusese prima oară în viața ei. Apropieri mai existaseră, dar întotdeauna fuseseră forțate, întotdeauna fuseseră dezgustătoare, întotdeauna le resimțise ca pe un atac. Întotdeauna le urâse. În acel moment nu se simțise amenințată. Cassian nu era ca restul bărbaților, și știa asta pentru că nu se simțea în preajma lui ca în preajma oricărui alt bărbat. El nu-i provoca repulsie, el nu o dezgusta. De el nu simțea nevoia de a sta constant departe. Era ceva cu omul ăla, era ceva în gesturile lui, era ceva în tonul lui, era ceva cu el în sine. O siguranță aparte, o blândețe specifică, întotdeauna prezentă la el chiar și în momentele cele mai critice și periculoase. Admira asta la el, mereu admirase. Blândețea oamenilor mereu o impresionase, tocmai pentru că era o adevărată raritate. Tocmai pentru că nu o vizase niciodată. Ea era obișnuită cu duritatea, cu violența, cu cicatricile, cu sarea turnată peste rănile deschise, cu râsetele înfundate atunci când ea avea cel mai mult de suferit.
Ideea era că toate convingerile ei începuseră să se zdruncine și să cadă una după cealaltă, niște piese de domino care se lovesc unele de altele și ajung late pe jos. Își trase pătura peste cap, ferindu-se de lumina albă de neon de pe hol, impunându-și să nu se mai gândească la asta. Impunându-și să nu se mai gândească nici la el, nici la atingerea aia a lui fină de pe obraz, nici la felul în care îi ceruse în șoaptă permisiunea de a continua, nici la faptul că îi respectase instant refuzul, nici la faptul că îi trimisese cina prin Palacios ca să nu mai impună nicio altă apropiere nedorită între ei. Nu, nu avea să se mai gândească la nimic din toate lucrurile astea. La absolut niciunul dintre ele. La absolut niciunul.
- La dracu', mormăi pentru sine. La dracu', Malikah.