Crucea Nopții era un amestec îngrozitor între nestemate și mizerie. Salvarea era aproape întotdeauna blurată de atac, iar atacul era întotdeauna înăbușit de sânge pur revărsat în galeriile sinistre, neștiute, nevăzute, nedorite. Vorba vine, sânge pur. Sângele deținutelor era murdar și rece. Nu valora nimic. Moartea era în treacăt, agățând de vârful coasei ascuțite uniforme galbene, portocalii și negre. Bătăile în ușa metalică păreau a fi o reproducere îngrozitoare după picătura chinezească. Pe coridor mărșăluiau încă pași grei și apăsați, mici armate înrolate în războaiele interne, nocturne.
În temnițele înfundate, țipete de groază se rupeau din gurile femeilor legate și izbite de zidurile reci. Supunerea. Ce doare mai tare decât supunerea? Revolta. Ce funcționează mai bine decât revolta? Ușile grele ascundeau abuzurile și refuzul. Înrăirea femeilor era tot mai accentuată cu fiecare atingere grețoasă, nepermisă, aspră, dureroasă. Urletele. Deși răsunau din temnițe, rămâneau neauzite. Bezna lua de obicei mințile oamenilor. Malikah se putea concentra mai eficient în haos și întuneric. Atacurile erau mai feroce pe timp de noapte. Și fricile erau mai puternice atunci. Malikah nu era o persoană răbdătoare, din contră. Ura să repete și ura să nu fie ascultată. Nu era deloc o fire permisivă și înțelegătoare, ci foarte impulsivă și imediat violentă. Faptul că până atunci Cassian nu o rănise nu reprezenta o garanție. Faptul că îi luase de câteva ori apărarea nu însemna nimic. Și Hamadi îi luase apărarea de sute de ori, și el o salvase de diavoli și umbre, și el o ferise de rău. O făcuse timp de ani de zile, niciodată nu se trădase cu nimic.
Cu toate astea, tot el îi distrusese viața, tot el îi strâmbase destinul până la absurd, tot el aproape o omorâse. Iar Hamadi era reprezentarea încrederii absolute pentru fetița cu ochii de smarald. Dacă el o trădase în asemenea hal, oricine, absolut oricine ar fi putut să o facă. Și ar fi putut să o facă mai rău, iar Malikah nu își permitea mai multe răni și mai multă durere. Malikah nu își permitea moartea. Ea avea o misiune extrem de importantă afară, nu putea risca să i se curme destinul de un gardian cameleonic și prefăcut. Mâinile ei nu mai tremurau deloc. Nu voia să îl ucidă, ar fi fost o ancoră inutilă. Voia să se mențină în control. Aceea era obsesia. Să mențină controlul situațiilor. Să nu fie niciodată la mâna nimănui. Să nu fie niciodată sub puterea altcuiva. Oamenii o luau razna atunci când simțeau că dețin puterea. Și totuși, atunci cedase în fața lui din nou.
Sau poate că el cedase în fața ei.
Imediat ce liniștea se instaură din nou, Malikah parcă se trezi dintr-o febră de mare temperatură. Își veni în fire, inima ei intrând în făgașul normal. Abia atunci începuse să simtă cu adevărat faptul că se afla în brațele bărbatului, abia atunci începuse să simtă mâna lui mângâindu-i părul și căldura corpului său venind spre al ei, abia atunci conștientizase ce făcea. Nu mai permisese nimănui să o strângă în brațe de mulți ani, nu mai știa cum se simte ca inima ei să bată atât de aproape de a altcuiva. Deschise din nou ochii, cuprinsă de un val de luciditate în timp ce se desprinse de brațele lui.
- Ce dracu' fac aici? se certă pe sine, așezându-i o palmă pe piept pentru a-i impune distanță. Pleacă de lângă mine, vorbi mai încet, privindu-l încruntată și ușor derutată. Cassian zâmbi slab, depărtându-se imediat ce îl împinse.
- Bun venit înapoi, scorpionule, râse scurt odată ce o revăzu revenită la atitudinea ei obișnuită. Se bucura să o vadă din nou fiind mai aproape de ea însăși.
- Cum mi-ai spus? își plecă privirea spre arma ei făcută țăndări, realizând că a rămas descoperită.
- Ce? ridică din umeri. Doar tu ai voie să pui porecle? În plus, ți se potrivește. Eu nu știu ce să spun despre cavaler, dar..., ce să fac? Accept.
Femeia își ridică ochii spre el, realizând exact ce face. Lovi cu piciorul cioburile, aruncându-le în colțul carcerei cu un gest nervos.
- Ușor, o avertiză. Ai deja mâna tăiată, nu-ți tăia și piciorul.
- Văd că nici tu nu ai trecut pe la infirmerie, se desprinse de zidul mâncat de mucegai, simțind cum sângele i se dezgheață în vene și cum blurul i se ridică de pe ochi. Realitatea momentului ăla începuse să lovească diferit. Poate pentru că se făcuse liniște în sfârșit, iar în liniște, furtunile trecutului se domoleau mai ușor. Bărbatul își privi propria rană, părând că uitase de ea.
- Ce le vei spune oamenilor când te vor întreba ce ai pățit? se opri în dreptul lui.
- Că m-am luptat cu un scorpion furios, râse. Mă vor felicita că am scăpat cu viață, voi fi eroul lor. Oricum, de ce mi-ar păsa mie de ce cred ei?
- Ai dreptate, nu ar trebui să-ți pese. Vei sta aici toată noaptea?
- Voi sta până pleacă până la ultimul dobitoc de pe coridor, apoi te las să te odihnești. Îmi dau seama că ești obosită, și eu sunt, recunoscu, lipindu-și spatele de ușa metalică și lăsându-se pe vine, într-o mută așteptare. Îi spusese adevărul, chiar era frânt. Nici nu își mai aducea aminte de când nu mai dormise cinci ore legate, de când chiar simțise că se odihnește.
Mama lui făcuse crize în fiecare seară a săptămânii trecute, având răbufniri violente asupra personalului din azilul în care Cassian se văzu nevoit să o interneze. Ziua o petrecea la închisoare, iar noaptea la azil. Apoi o lua de la capăt, în fiecare dimineață de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă viața lui ar fi fost în ordine, deși nu era. Malikah îl privi, apoi îi imită poziția, lăsându-și corpul pe vine în dreptul patului. Își sprijini brațele de genunchi, împreunându-și palmele.
- Te rog să mă ierți, i-a spus cu seriozitate. Cassian doar se încruntă, nu se așteptase la asta.
- Nu am pentru ce să te iert.
- Ba sigur că ai, oftă. Tu trebuia să îți faci meseria, iar eu te-am atacat ca o dementă. M-ai ajutat de multe ori, ar fi trebuit să cooperez cu tine. Îmi pare rău, mustăci.
- E o capcană? O glumă? Un joc? Tu nu îți ceri niciodată scuze.
- Ba o fac, atunci când chiar greșesc. Nu sunt atât de absurdă pe cât par, nici atât de rea. Nu vreau să mă consideri o scorpie, așa cum mi-ai...
- Un scorpion, o corectă imediat, ridicând un deget în aer. Nu o scorpie.
Malikah râse scurt, negând ușor din cap.
- O spui de parcă scorpionii ar reprezenta un compliment, cavalerule.
- Și nu sunt? Nu-ți plac?
- Ești dus, râse mai tare, lăsându-se în șezut. Ai țigări la tine? Îmi dai și mie una?
- Nu înseamnă că suntem prieteni acum, își scoase pachetul, realizând că mai are fix două rămase. Râse în sinea lui, gândindu-se că uitase țigările alea acolo exact pentru momentul în care avea să le împartă cu ea. Îi întinse pachetul, spațiul minuscul al carcerei dându-i voie să extragă țigara printr-o simplă întindere a brațului.
- Sigur că nu suntem prieteni. Știm prea puține unul despre altul și simțim prea multe pentru a fi prieteni, se întinse lejer și după brichetă, aprinzându-și-o dintr-o mișcare înainte de a o înapoia. Trase un fum cu nesaț, simțind cum i se calmează sistemul nervos. Avea atâta nevoie de o țigară, bucurându-se de firicelele de fum albăstrui. Ah, cât adora tutunul!
Cassian o privi ciudat, aprinzându-și propria țigară. Simțea că inima lui tocmai susținea un concert de tobe în căușul pieptului.
- Te-ai panicat rău de tot dacă acum vrei să vorbim despre sentimente, luă un fum. Te simți bine? Îți chem iar o ambulanță?
- Care este problema în a discuta despre sentimente, hm? Îți rămâne gândul la ele atunci când stai închis ca un șobolan zi și noapte. Încep să te macine și începi să simți nevoia de a i le spune cuiva. Nu ți se întâmplă niciodată? Să ții în tine și apoi să explodezi ca o cisternă de foc într-o polaie de benzină? îi zâmbi cu căldură și calm, mimând cu palmele o explozie în aer.
- O problemă nu este, negă din cap. Doar că nu mi se pare că ți se potrivește.
- Dar ce anume mi se potrivește? își înclină ușor capul într-o parte.
Brațele mele în jurul corpului tău, scorpionule, gândi cât mai trase un fum amărui.
- Asta știi numai tu, se rezumă la a-i spune, fiecare cuvânt căpătând un mic ecou în liniștea instaurată în celula din metal.
- Așadar, îmi accepți scuzele? făcu un pas mare spre el, rămânând la același nivel nivel al privirii. Își întinse mâna spre a lui, în semn de invitație către pace, iar Cassian nu putu decât să-i observe din nou cicatricile care-i pătau împrejurul încheieturii. Înainte de a apuca măcar să conștientizeze, îi prinse gentil mâna într-a lui. Femeia aceea avea mereu mâinile ca de gheață.
- Da, ți le accept, dar doar dacă îmi spui ce naiba ai pățit aici, îi atinse ușor cu vârful degetului arătător urma albicioasă de pe piele.
Malikah își retrase încet mâna, ducându-și țigara aproape terminată la buze. Nu îl mai privi cu reticență, ci din contră. Acum părea mult mai destinsă, o idee mai luminoasă.
- La ce te ajută să știi această informație, cavalerule? Dă-mi un motiv bun și îți spun.
- Simt că vreau să știu. Joac-o pe asta, nu tocmai îmi vorbeai despre sentimente și cât de importante sunt ele? Că trebuie să le exprimăm?
Negând din cap, femeia nu păru că acceptă acel motiv ca fiind unul valid. În realitate, niciun motiv nu ar fi fost cu adevărat unul suficient de întemeiat în ochii ei pentru a fi dispusă să se teleporteze înapoi în trecut pentru a-i povesti. Adevărul era că nu povestise acel eveniment nimănui, niciodată. Da, fusese dusă la spital, da, fusese întrebată și interogată, da, se aflase, însă ea nu spusese niciodată nimănui ce trăise în noaptea aceea fatidică. Nu răspunsese pe atunci nici agentului de poliție venit la camera de urgență, nu îi răspunsese nici bunicii ei când o întreba cu disperare și plânset cine a adus-o în halul acela. Tăcuse. Tăcuse de fiecare dată când cineva aducea vorba. Tăcuse și de data aceea.
- Era o glumă, simți Cassian nevoia să se completeze pe un ton mai scăzut. Nu trebuie să îmi spui nimic, nu ai niciun motiv să te justifici în fața mea. Îți accept scuzele, mă gândesc că oricum sunt în premieră internațională.
- Nu mai trăiești același moment de două ori, cavalerule, deci e de apreciat că știi să te bucuri de clipa prezentă, își lipi spatele de tăblia patului, privindu-l cu ochi strălucitori în întuneric. Gândul îi rămăsese agățat de întrebarea lui, o mulțime de lucruri trecându-i prin minte. Cassian își termină tăcut țigara, simțindu-se mult mai confortabil acum, că ea era dezarmată. Din când în când, îi mai capta sclipirea de jad a ochilor ălora superbi, iar inima îi tresălta în piept.
Era prima oară când fusese atât de aproape de ea. Prima oară când ea îi permisese să fie atât de aproape, și de asemenea, prima oară în care realiză cu adevărat faptul că absolut tot ceea ce știa despre ea nu era decât o falsă oglindire a ceea ce ceilalți spuneau despre ea. Realiză că era mult mai umană, de fapt, mult mai ușor de temperat. Realiză că motorul tuturor acțiunilor ei era frica. Inevitabil, se întrebă și cum s-ar purta acea femeie într-un mediu diferit, mai puțin ostil, mai puțin periculos, mai liniștit. Cum ar arăta femeia aceea în libertate? Cum s-ar îmbrăca? Cum ar vorbi? Cum s-ar purta? Ce ar spune? Cum și-ar petrece timpul? Cine ar fi Malikah Zahir înafara gratiilor ălora mâncate de rugină, înafara zidurilor ălora impregnate de urlete și de plâns?
Fără să vrea, și Dumnezeu îi era martor că nu o făcea intenționat, mâinile lui încă îi resimțeau contururile fine ale corpului. Zdrobi țigara de zid, iar vocea ei s-a auzit din nou, mai resemnată și mai frântă decât i-o mai auzise el vreodată.
- M-au omorât, i-a spus, frecându-și absentă cicatricea din jurul încheieturii.
Cassian se încruntă, derutat, dar nu a întrerupt-o. Voia s-o asculte, voia să audă orice ar fi avut de spus, voia să fie atent la absolut orice ar putea să-i destăinuie, tocmai pentru că ea nu făcea niciodată destăinuiri. Dacă avea în plan să se destăinuie chiar și pentru o fracțiune de secundă în fața lui, avea să absoarbă fiecare vorbă de-a ei. Ochii ei priveau în gol, ai lui, erau doar asupra ei.
- M-ai întrebat ce am pățit la mâini, îl privi dintr-o dată, sângele lui înghețând instant înăuntrul venelor. Am fost omorâtă, cu asta începe povestea. Am fost omorâtă, apoi am mai întâmpinat o altă problemă, își întinse brațele în aer. Aia a fost problema adevărată, căreia a trebuit să-i fac față în fiecare zi.
- Ce problemă? înghiți în sec.
- Eram în viață, râse. Deși m-au ucis, încă eram în viață, așa că a trebuit să învăț să umblu așa, un om mort care-și vede de viață de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Un om mort care continuă să se trezească în fiecare dimineață, să vorbească frumos și să îi privească în ochi pe cei din jur. Ideea este că eram nevoită să continui să mă port normal, dar... negă din cap, se pare că n-am făcut o treabă prea grozavă, lovi ușor peretele carcerei. Am ajuns să fiu aici, închisă. Crezi că voi mai ieși vreodată de aici, Cassian?
- Din carceră, și-a dres glasul, da, cu siguranță vei ieși curând. Din închisoare... aici nu te ajuți deloc singură. Ești mereu implicată în conflicte, ești mereu găsită înarmată. Faci probleme, Malikah. Ăsta e adevărul. Faci probleme, și toate se întorc în defavoarea ta. Dacă ai avea un comportament exemplar, ai avea, poate, șansa eliberării condiționate. Poate pedeapsa ta ar fi redusă. Poate că...
- Dar nu pot avea un comportament exemplar, zâmbi cu tristețe. Niciodată nu am putut. Poți avea un comportament exemplar în război? Încasezi sau ataci, nu ai absolut niciodată o altă variantă. Iar eu am încasat suficient, Cassian. Eu am încasat suficient, se indică pe sine. Mi-a ajuns. Prefer să fiu dementa cu ciobul decât amărâta din balta de sânge. Asta nu se va schimba. Eu nu mă voi schimba.
Cassian tăcu, privindu-i expresia brusc înrăită a chipului, realizând că era extrem de serioasă în acea privință. Ar fi vrut să-i spună că el nu ar schimba nimic la ea, că el o vede atât de...
Ar fi vrut să-i spună multe, multe lucruri. Că o admiră pentru cât e de curajoasă și determinată, pentru cât e de sinceră și de directă, pentru cât de puternică e, pentru câtă ambiție arată în atingerea tuturor scopurilor ei. Pentru cât e de inteligentă, de înțeleaptă, de spirituală, de diferită. Pentru că nu seamănă cu absolut nimeni, pentru că nu este ca absolut nimic altcineva.
Ar fi vrut să îi spună că nu ea ar trebui să se schimbe, ci lumea asta nenorocită din jurul lor ar trebui să o facă.