Cu un gest plin de nervozitate prea mult reprimată, Malikah își șterse cu podul palmei sănătoase câteva lacrimi care o enervau pe obraz. Era atât de furioasă pe ea însăși, atât de tulburată în calmul ăla etern și intangibil pe care îl mima de fiecare dată cu un talent demn de un maestru într-ale actoriei. Da, Malikah putea fi extrem de bună și de convingătoare la a se minți chiar și pe ea însăși. O făcea zilnic, dimineața, primul lucru atunci când se trezea, și noaptea, ultimul lucru înainte să își îngăduie să adoarmă. Sunt foarte bine astăzi, își repeta tot timpul. Sunt foarte bine astăzi.
Dar nu era bine. Privindu-se prelung în micuța oglindă din camera de prim ajutor, realiza din ce în ce mai mult și din ce în ce mai devastator faptul că nimic, absolut nimic nu mergea bine, de fapt. Pierdea tot mai mult și mai des controlul asupra propriei persoane, și nimic nu o făcea să înnebunească mai tare decât scăparea propriilor frâie. O asistentă aflată pe tură îi bandajase mâna cu grabă, dezinteres și o formă de teamă mocnită în ochi, înainte de a se face nevăzută după peretele alb. Bandajul deja i se înroșise vizibil, dar nu asta conta acum pentru femeia care se privea fix în oglindă.
De ce ești atât de palidă și de slabă? De ce trebuie să fii mereu atât de patetică și impulsivă? De ce ai mereu impresia asta idioată că lumea asta ticăloasă chiar îți aparține? Ești jalnică, nu te uiți la tine? Ești jalnică și pentru tot nu este decât vina ta! Aha, a ta. Tu provoci mereu totul, numai tu!
Pentru unii oameni, trecutul rămâne în mod firesc în urmă. Pentru majoritatea oamenilor, trecutul rămâne doar o reflexie vagă a ceea ce au fost sau au făcut cândva, ceea ce li s-a spus sau li s-a făcut cândva, ceea ce la un moment dat i-a afectat mai mult sau mai puțin; dar trecutul nu vine niciodată peste ei în prezent, nu vine niciodată sub forma unor valuri distrugătoare care să le smulgă rădăcinile cu totul. Nu, aceea nu era normalitatea, aceea era o manie, o obsesie, un blestem, era o boală fără leac, era la fel de absurd ca o crimă fără cadavru sau ca una fără criminal, la fel de absurd ca o femeie care îl atacă pe cel care a salvat-o sau ca un bărbat care se lasă răpus de o femeie în mod intenționat. Atât de absurd era totul. Atât de...
— Paza! se auzi vocea disperată a asistentei medicale. Paza, repede! A spart o oglindă! A spart o..., dar palma Malikhai îi astupă imediat gura aia enervantă.
— Taci dracului din gură dacă mai ai chef să vezi vreodată lumina zilei, îi mârâi lângă ureche, ținând strâns ciobul spart din oglindă în mâna înfășurată într-un prosop subțire din cârpă, găsit aruncat de cine știe când în patul din camera îngustă. Asistenta amuți, simțind răceala lamei pe pielea gâtului.
— Te implor, bâgui. Am copii care mă așteaptă acasă. Te implor, abia vorbea.
— Puțin îmi pasă mie de copiii tăi, omule. Vreau doar să taci și să nu-mi stai în cale. Ai priceput? Ai priceput, își răspunse singură, adâncind mai mult lama de sticlă în pielea ei, lăsându-i un mic semn roșiatic. Avea un puternic sentiment de deja vu. Mai trăise asta. Mai urma să o facă din nou și din nou. Asistenta încuviință foarte lent din cap. Malikah simțea cum ambele mâini îi ard de parcă ar fi fost cuprinse în lavă încinsă, de parcă fiecare por i-ar fi luat foc. Adevărul era că multe fuseseră dățile în care spaima îi luase mințile. De asemenea, de la fel de multe ori, rațiunea i se reinstaurase la comandă. Era setată pe modul de supraviețuire și așa rămăsese, blocată de ani întregi încoace.
— Ce mămică bună, râse cu nervozitate. Bravo ție.
Luând o cârpă umedă rătăcită pe un scaun, Cassian își bandajă superficial mâna din mers. Abia aștepta să ajungă odată acasă, să stea departe de acel infern al groazei și al disperării. Voia să plece, chiar își dorea să iasă măcar puțin din Crucea Nopții, însă vocea lui Sandoval îi zgâria timpanele ca un glas al conștiinței îngrozitor de enervant. Cârpa aia amărâtă deja se umpluse semnificativ de roșeață atunci când ciocăni cu cealaltă mână în ușa directorului.
— Te așteptam, te așteptam, se auzi de partea cealaltă, iar pe Cassian îl încercă instant o stare acaparantă de greață.
— Uite-l, deschise ușa, scoțând cuțitul din buzunarul de la spate, lăsând obiectul însângerat pe masă. Cuțitul pe care l-ai cerut.
— Este cu..., zâmbi, sânge de scorpion?
— Foarte posibil, luă, neinvitat și complet epuizat, loc pe scaunul din fața biroului. O spui cu satisfacție, sesiză. Ideal era să nu fie nimeni rănit.
— Sângele de scorpion e foarte valoros. Doar cei foarte curajoși reușesc să îl verse, se sprijini pe spătarul scaunului. Ești un om curajos, Cassian?
— Am fost până acum..., își verifică rapid telefonul, până acum patru minute când mi s-a terminat tura.
Râzând, Sandoval îl privi mândru și mulțumit.
— Bravo, băiete. Ai făcut o treabă bună. Arăți de parcă te-ar fi jupuit o haită de pisici tomberoneze, dar ai făcut o treabă excelentă.
— Riscurile meseriei. Cum mai e cu dosarul ăla pentru complicitate? se încruntă vag, realizând că până și mușchii faciali îl dureau. Malikah îl zgâriase zdravăn pe față și zgârieturile începeau să-l usture din ce în ce mai deranjant. Se șterse pe obraz, privindu-și reflexia în ecranul stins al mobilului. Arăta că dracu'.
— Ce dosar? își deschise larg brațele. Noi doi putem face o echipă de neoprit, Cassian. Eu, se indică, am autoritatea oficială. Tu, îl indică, ai poziția perfectă pentru a face ordine acolo unde e dezastru. Ai văzut... nu a fost chiar atât de greu. La urma urmei, e doar o femeie cu traume și sechele. Se pierde imediat dacă o iei puțin mai tare, pocni din degete.
— Cât ai de gând să o ții la carceră? îi ignoră remarca, deși gândul îi rămăsese agățat acolo.
— Cât consideri că merită?
— Îmi ceri mie părerea? Cu ce ocazie merit această onoare neașteptată?
— Desigur, doar tu ai luptat contra ei, și din câte se poate vedea, lupta a fost una acerbă.
— Nu știu și nici nu-mi pasă cât merită ea. Știu ce merit eu, două zile libere. La cum a dat în mine nebuna aia, mă mir cum de încă pot să merg.
— A dat în tine pentru că nu ai dat tu în ea. A dat în tine pentru că tu i-ai permis să o facă.
— Asta mai trebuia și aveam tabloul perfect. Femei violate și eu cum o bat măr pe femeia scorpion. Prea mult dezastru pentru o singură zi. Ai cuțitul, o ai dezarmată, mai dorești și altceva sau e suficient?
— Nu există prea multă duritate aici. Privește-ți mâna, pierzi sânge. Du-te la cabinet, ai acolo bandaj curat. Ia-ți două zile pentu tine, iar eu, în semn de mulțumire, îți promit că în aceste două zile 666 va regreta amarnic fiecare lovitură dată ție. Va primi înzecit, îl asigură cu fermitate.
Cassian se ridică de pe scaun, umezindu-și buzele.
— Carcera e mai mult decât poate acum duce ea. Las-o așa. Ți-am zis, dacă îi faci ceva, te va doborî. O subestimezi, Sandoval. La fel cum au subestimat-o și cei din Tadmor.
— Cum m-ar putea doborî o femeie doborâtă? Stai fără grijă. Aici nimic nu rămâne fără pedeapsă.
— Da, exact de asta mă tem și eu, gândi cu voce tare. Sandoval doar îi oferi o încruntatură relaxată, transmițându-i din ochi că exagerează. Își scoase ochelarii de pe nas cu un gest smucit. Ochii lui erau exact ca ai unui corb încântat că a găsit o vrabie moartă pentru cină.
— Mi-ar plăcea să mă faci să înțeleg, Cassian, recunosc că toată această situație m-a derutat puțin. Te temi de ea sau te temi pentru ea? Pentru că în oricare dintre aceste două situații, avem o problemă.
— Nu, tu ai o problemă, râse scurt. Eu am două zile libere.
— Și o înregistrare video în care îi ofereai o armă albă celei mai periculoase deținute din Crucea Nopții. Printre altele.
Cassian se opri în prag, îndreptându-se de spate. Strânse din ochi, propunându-și să nu izbucnească în fața autorității. Știa cam cum urmau să se petreacă lucrurile de atunci înainte, și dacă nu știa, cu siguranță putea să intuiască. Nu era în interesul lui să îl calce pe nervi, dar mai mult decât atât, nu era în interesul Malikhai să îl întoarcă și mai mult împotriva lor.
— Nu mă mai voi lăsa șantajat a doua oară. Ai înregistrarea, poți face orice dorești cu ea. Eu mi-am făcut partea de înțelegere, acum e rândul tău să te ții de ea.
— Cine ți-a luat partea după ce ai aruncat-o pe Begona Ferrero peste balustradă? Cine a mușamalizat totul, de încă mai profesezi? Pot să jur că e vorba despre cineva cu o funcție înaltă, altfel te-ar fi mâncat șobolanii de viu în închisoarea pentru bărbați din sud. Îngrozitoare condițiile de acolo, nici nu pot să mă gândesc. Mai rele decât la noi.
Tăcere totală. Cassian îl privi peste umăr, un fior de oțel înțepenindu-i oasele. Se întoarse cu tot corpul spre el, umezindu-și buzele și simțind gustul sărat al sângelui inundându-i gura. Își încleștă maxilarul și pumnii pentru a nu-i răsturna biroul ăla în chelia aia lucioasă și rasă zilnic cu lama pentru bărbierit. Sandoval râse cu o poftă ciudată.
— Pot să jur că a fost Pedro, continuă cu zâmbetul arogant lipit de buze. Pot să jur că și-a riscat cariera de decenii și a pariat pe tine, pentru că are încredere în tine ca în fiul lui, iar tu..., își șterse ochelarii cu marginea unei batiste perfect apretate, tu te aliezi pe ascuns cu femeia din cauza căreia își va petrece tot restul vieții lui șchiopătând cu un baston. Ce fragile sunt legăturile dintre oameni, nu ți se pare? O ironie a sorții, un moment de neatenție, o cameră de supraveghere plasată în unghiul nepotrivit și bum! Adio prietenie pentru care ți-ai riscat cariera, familia și nenorocita de libertate, se sprijini în coate de biroul ordonat, privindu-l din spatele lentilelor proaspăt șterse.
Cassian avu exact în acel moment o conștientizare fulgerătoare, atât de bruscă și de zguduitoare încât se trezi râzând de nebun, trecându-și tulburat degetele peste pleoape. Negă din cap, oftând zgomotos.
— A fost un accident, zise în cele din urmă. Ăla a fost un accident, dar ce se întâmplă aici în fiecare noapte nu este un accident. E o boală. E o boală pe care tu o întreții în mod voit și repetat. Ești bolnav. Vrei să mă torni poliției? Pot să intru și eu în jocul ăsta, pot merge și eu la poliție. Sunt convins că pot strânge o mulțime de mărturii, șase sute șaizeci și șase de mărturii, ca să fiu mai precis. Ne plăcea să fim preciși, parcă. Îți dau ceva real, toate femeile astea care sunt furioase de dau pe dinafară. Nu e vorba doar despre Malikah, ea e doar singura care reacționează nebunește. E vorba de toate. Imaginează-ți că fiecare ar vrea să se răzbune.
— De la a vrea până la a și face este un drum lung și anevoios, Cassian. Sunt sigur că amândoi ne dorim multe, dar nu putem face chiar tot ce ne-am dori, pentru că atunci am fi asemenea lor. Noi suntem mai buni decât ele. Suntem, nu?
— Depinde de cine spune povestea, directore. Crezi că am terminat? Aș dori să mă retrag.
— Desigur, băiete, desigur. Ai avut o zi mai grea, nu? Du-te acasă și nu-mi purta de grijă. Eu unul n-am văzut vreodată pescar înghițit de proprii pești.
— Toate grozăviile au un început, se retrase. O zi plăcută în continuare, îi ură într-o amabilitate de plastic, lăsând intenționat ușa să se trântească cu zgomot în urma lui.
Sandoval rămase la birou, având o stranie și improprie aprobare a capului, o mișcare robotică uitată automat în gol și în derivă. Își strânse mâinile în pumni, apoi își lărgi cravata cu minuțioase modele brodate de-a lungul materialului fin. Sandoval era un bărbat elegant, calculat și extraordinar de inteligent, însă avea o problemă: nu putea suporta ca oamenii să nu facă exact ceea ce îi pune el să facă. Lucrul ăsta pur și simplu îl scotea din sărite și nu mai putea gândi rațional. Lucrul ăsta, nesupunerea, vreau să zic, îl făcea să turbeze și să uite rapid de poziția pe care o ocupa, un etalon înalt de bună purtare și disciplinarea celor care-și rătăciseră calea.
Privind spre ecranul împărțit în dreptunghiuri egale de supraveghere audio și video, aproape își smulse cravata din jurul gâtului. Gardienii deja o prinseseră pe Malikah pe holul îngust ce ducea spre camera de infirmerie, două gorile în uniforme albastre proptindu-se în stânga și în dreapta ei simultan. Se apropie de ecran, lărgindu-și tot mai mult cravata, imaginea femeii bruscată spre carceră reflectându-se în întunecimea ochilor lui ca într-o oglindă fumurie. Era satisfăcut acum. Câștigarea bătăliilor îi oferea satisfacție ca nimic altceva.
Pe coridor, Malikah simți niște brațe grosolane purtând-o cu violență spre subsol. Apucase să își bandajeze mâna, dar nu apucase și să își facă un plan eficient în cazul în care urma să fie atacată din nou. În realitate, chiar nu crezuse că următorul atac avea să vină atât de curând din nou peste ea. Adevărul era că regreta loviturile pe care i le dăduse lui Cassian și nu se aștepta ca el să își cheme pe bune colegii pe urmele ei. Cât timp era împinsă de la spate și i se aruncau remarci dezgustătoare, în zgomotul ritmic al bocancilor militari și al vocilor ălora groase, Malikah începu din nou să numere. Unu, doi...
— Malikah! Hei, ce se întâmplă? Unde te duc? Unde o duceți?
Trei, patru, cinci...
— Lăsați-o în pace! Malikah, ce vor să-ți facă oamenii ăștia?
Șase, șapte, opt...
— Opriți-vă! Vă rog!
Nouă, zece, unsprezece.
— Taci dracului din gură și nu ne mai sta în cale, cucoană, că-ți vine și ție rândul imediat, se răsti unul dintre gardienii din escortă către femeia panicată care încercă să le oprească înaintarea. Susanna avea părul strâns în grabă la spate și chipul plâns, cu ochii umezi și obrajii îmbujorați.
— Rândul la ce? continuă să se țină după ei, din ce în ce mai speriată. O vedea pe Malikah fiind prinsă parcă în propria minte. Îi vedea și mâna rănită, și faptul că era doar în maieul alb de sub bluza tipică uniformei de deținută, iar bluza ei lipsea, și faptul că privea mai mult în gol decât spre oricine. Faptul că femeia aceea era țintă vie către care toată lumea voia să tragă ca într-un trofeu de mare renume; faptul că femeia aia capturată era de fapt ultima ei speranță reală că avea să își mai revadă vreodată copilul în viață. Susanna simțea că este pe cale să înnebunească exact în acel moment.
— Rândul la ce?! insistă, dar în clipa următoare se găsi trântită la podea.
— Marș' înapoi în cutia ta!
Un gardian o împinsese cu toată puterea în umeri, proiectând-o în urma lor, ca pe un ambalaj pe care îl arunci în nepăsare pe jos când te grăbești. Căzu în șezut și în palme, iar gardienii deja luaseră avans. Malikah o privi doar un moment peste umăr, înainte de a fi la rândul ei împinsă spre treptele care duceau spre temnițele situate la subsol. Aerul se răci instant, iar cei trei s-au făcut rapid nevăzuți în obscurul subsolului.
Susanna se ridică, regretând pe loc pactul pe care îl făcuse cu femeia cu ochii de jad. Nu luaseră în calcul chiar toate ipotezele. Aceea era o situație la care nu se așteptase. Amândouă urau neprevăzutul, cine nu îl ura? Nu luase în calcul posibilitatea ca Malikah să dispară chiar la demararea planului ăla care părea a fi pur și simplu o bijuterie dată la schimbul libertății. Malikah nu știa să lucreze decât cu valori inestimabile. Dar Malikah era acum într-un imens pericol.
Dacă Malikah pățea ceva, toată lumea era compromisă. Înainte de a realiza, Susanna începu să fugă după ajutor.